Se întâmplă în anii bisecți. Simbolic. Drumul flăcării olimpice din Grecia până în țara care organizează olimpiada din anul respectiv. E un ritual glorios, acoperit cu un văl oficial, un drum al olimpismului care mută spiritul sportului din leagănul civilizației europene și din țara de origine a celei mai importante competiții a lumii pe stadionul olimpic construit de obicei în capitala țării care onoarea de a organiza Jocurile Olimpice. Simbol al păcii, al înțelegerii, al armoniei și al sportivității. Asta este imaginea pe care ne-am zugrăvit-o despre acest ritual. Și totuși, la nivel simbolistic, lucrurile sunt diferite. De fapt nu diferite, ci de-a dreptul diametral opuse.
Ritualul torței olimpice nu a existat până la Adolf Hitler, iar prima sa apariție a reprezentat un mod inedit – și, se pare, destul de bine conceput – de propagandă a regimului nazist. După 76 de ani de la momentul invenției flăcării olimpice preluate din Grecia și duse la organizatorii competiției, continuăm să admirăm un simbol construit de minți bolnave. Ciudat, interesant și poate chiar șocant, povestea începe undeva în anii ’30, într-un moment în care regimul politic german căuta – la fel ca orice alt regim aflat în căutarea totalitarismului – evenimente grandioase, spectaculoase, mărețe și excepționale care să sublinieze artificial poziția Marelui Conducător.
GERMANIA OLIMPICĂ. ȘI NAZISTĂ
Anul de grație 1931. 13 mai. Comitetul Internațional Olimpic, prezidat de belgianul Henri Baillet-Latour, anunța că Olimpiada de Vară din 1936 va fi organizată de Berlin. Logica acordării organizării era una care viza politica, dar într-un plan pozitiv: Germania era repusă astfel pe harta sportului internațional după ce Europa așteptase 15 ani pentru a observa lupta nemților pentru revenirea în prim-plan după pierderea Războiului din 1914-1918. Ce nu știau cei de la Comitetul Olimpic – sau, mai bine zis, ce au ignorat aceștia – a fost o figură politică germană care la ora acordării organizării Olimpiadei începea să devină din ce în ce mai pregnantă în Germania: Adolf Hitler.
La doi ani de la momentul 1931, Hitler – liderul Partidului Nazist German – devenea cancelarul Germaniei, iar planul său de transformare a fragilei democrații germane începea să se deruleze în fața tuturor, cu ideea purității rasiale în prim-plan.
Paranteza numărul 1: una dintre ideologiile naziste stereotipe spunea că evreii nu sunt capabili să reușească rezultate excepționale în probele atletice. Pentru că aceasta era o poziție oficială a partidului nazist, Hitler a comandat tipărirea a câtorva zeci de mii de exemplare ale unei broșuri scrise de Kurt Munch, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni politici și susținători ai regimului. În paginile acesteia, sportivii evrei erau portretizați ca paria ai probelor olimpice, gargara nazistă mergând până la afirmația conform căreia evreii “nu sunt mai buni decât triburile de negri” la probele sportive. Nu mai departe de 1936, “Olimpiada Nazistă” le dărâma teoreticienilor germani logica. Cel mai cunoscut exemplu: maghiarul Endre Kabos, cel care a câștigat medalia de aur la scrimă atât la individual, cât și la proba pe echipe. Kabos urma să fie ulterior închis într-un lagăr german de concentrare în timpul celui de-al doilea Război Mondial, de unde a scăpat pentru a-și pierde viața eroic în cadrul mișcării de rezistență maghiare de la Budapesta. Mai mult, eroul JO de la Berlin urma să fie americanul de culoare James “Jesse” Owens, cel care a dus acasă nu mai puțin de patru medalii de aur: 100 de metri, 200 de metri, săritura în lungime și ștafetă 4 x 100 de metri.
VISUL LUI CARL DIEM
Până la apariția lui Adolf Hitler în peisaj, misiunea organizării Olimpiadei din Berlin îi fusese acordată lui Carl Diem, un discipol al francezului Pierre de Coubertin, părintele Olimpiadei moderne. Acesta – un fervent apărător al olimpismului și al ideii de unitate a lumii prin sport, era ajutat de Theodor Lewald, președintele Comitetului Olimpic German. Cei doi au adus practic evenimentul la Berlin după ce obținuseră dreptul de a organiza Olimpiada și în 1916, moment anulat însă de izbucnirea primului Război Mondial. După ce Germania a fost exclusă în urma războiului de la participarea la Olimpiadă în 1920 și 1924, Diem și Lewald au format un grup de lobby care au deblocat permisiunea participării Germaniei la Olimpiada din 1928 (Amsterdam), pentru ca peste doar trei ani să reușească să aducă cel mai important eveniment sportiv la Berlin.
Avântul pe care l-a luat cariera lui Adolf Hitler nu le-a picat foarte bine celor doi adepți ai sportului în adevăratul său sens global. Motivul se regăsește în ideologia nazistă care contrazicea complet valorile olimpismului. În plus, faptul că noul cancelar vedea mișcarea olimpică ca pe “o invenție a francmasonilor și a evreilor” nu ajuta deloc în încercarea lui Diem și Lewald de a demonstra că Germania merită să revină cu adevărat în circuitul sportului olimpic planetar. Drept urmare, cei doi promotori ai Olimpiadei au privit venirea la putere a lui Hitler ca un nou impediment serios în încercarea organizării evenimentului. Ar fi fost a doua oară când visul acestora era distrus de situația politică.
Paranteza numărul 2: în 1935, cu doar un an înainte de startul Olimpiadei, o echipă de tenis din Dresden câștiga Campionatul Central al Germaniei și primea astfel dreptul de a participa la Campionatul Național German. Sportivii germani erau însă suspuși unui test de ideologie nazistă în acea perioadă, iar membrii echipei de tenis din Dresden nu au reușit să adune îndeajuns de multe puncte pentru a trece de examenul politic. Drept urmare, participarea lor la faza finală a competiției a fost blocată. Evident, acest stil de implicare a politicului în sport era complet contra valorilor olimpice, care privesc sportul strict din punct de vedere competitiv: dacă o echipă câștigă, aceasta primește laurii. În această atmosferă precară din punct de vedere sportiv urma să aibă loc un eveniment planetar. Unul care promitea să adune diferite rase, culturi, naționalități și tipologii umane într-o luptă pentru o cauză comună. Evident că această logică era diametral opusă față de naționalismul care promova excluderea sau chiar rasismul, arme de bază în politica nazistă.
HITLER ȘI OLIMPIADA SPECTACOLULUI NAZIST
În aceste condiții, ce a făcut, totuși, ca Olimpiada din Berlin să aibă loc? Ce l-a făcut pe Hitler să se răzgândească și să organizeze un eveniment “inventat de evrei”? Răspunsul stă în dorința de mărire a regimului nazist. Practic, Hitler măsura oportunitatea organizării evenimentelor care urmau să aibă loc sub patronaj nazist prin gradul în care acestea puteau să-și aducă aportul la imaginea gloriei și a puterii partidului-stat. Astfel, chiar dacă ideea sportivilor cu diferite statusuri culturale i se părea complet respingătoare, chiar dacă spectacolul pur olimpic era o valoare pe care o considera nulă, chiar dacă ideea celebrării valorilor umane – un plan de bază al olimpismului – era una inutilă într-o politică în care rasa ariană era considerată superioară, Hitler a văzut în viitoarea Olimpiadă un moment prielnic pentru a-și propovădui puterea.
Patriotism, identificare naționalistă fanatică, glorie personală, camaraderie de masă. Acestea erau valorile pe care Hitler le-a identificat ca potențiale arme care nu făceau decât să adune în același loc o masă de manevră ușor de modelat ulterior prin educație naționalistă. În plus, tradiționala imagine festivă a Olimpiadei putea fi transformată într-un spectacol extravagant care urma să stea la baza viitoarelor stadioane multicolore organizate la milimetru din comunism. Drept urmare, cancelarul Germaniei naziste a trecut în foarte scurt timp de la poziția de retractor al Olimpiadei la cea de suporter înfocat al viitorului eveniment. “Partidul Nazist va plăti întreaga organizare a Olimpiadei. Vom organiza cea mai spectaculoasă Olimpiadă din câte au existat până acum”, anunța Hitler în mai 1933, cooptând-o în același timp pe regizoarea și producătoarea Leni Riefenstahl ca șefă a echipei care avea rolul de a filma Olimpiada și de a produce ulterior un film de propagandă a regimului nazist: Olympia. Diem și Lewald au fost cu adevărat surprinși de decizia lui Hitler atunci când au fost anunțați că totul a luat o întorsătură radicală, dar erau fericiți: își vedeau visul cu ochii.
Paranteza numărul 3: Olimpiada de la Berlin a rezistat unor încercări de boicot destul de ample. În primul rând, membrii cu origini evreiești din Comitetul Internațional Olimpic au reacționat dur la vestea că Adolf Hitler este noul șef al statului german, încercând fără succes să boicoteze startul evenimentului. Apoi, Comitetul Olimpic American a fost pus într-o situație dificilă când țara s-a împărțit practic în două: jumătate dintre americani dorea participarea la Olimpiadă, cealaltă jumătate anunța că vrea boicotarea evenimentului. Problema a fost supusă unui vot care a avut loc în decembrie 1935 și care a arătat dorința majorității membrilor din Uniunea Atletică Americană și din Comitetul Olimpic American: SUA va participa la Olimpiadă. Imediat după verdict, Charles Ornstein și Judge Mahoney – doi membri de origine evreiască a celor două organizații – au demisionat din funcțiile pe care le dețineau.
HITLER ȘOCHEAZĂ EUROPA
În mai 1936, cu cinci luni înainte de startul Olimpiadei, Adolf Hitler a luat pe nepregătite întreaga lume după ce a încălcat vădit Tratatul de la Versailles și a invadat cu 35.000 de soldați provincia Rheinland, o zonă demilitarizată care avea rolul de scut între Germania pe de o parte și Olanda, Belgia și Franța pe de altă parte. Decizia cancelarului german – prima de acest tip care prevestea ceea ce avea să urmeze peste doar câțiva ani – a fost primită foarte prost de întreaga Europă, Comitetele Olimpice din Franța și Anglia susținând la rândul lor ședințe în care s-a discutat – fără succes – boicotarea Jocurilor de la Berlin.
Conform istoricilor, Franța avea la acel moment puterea de a răspunde imediat mișcării lui Hitler, dar șefii statului francez au decis să nu se amestece într-o dispută care putea duce la izbucnirea unei noi conflagrații mondiale. Umbra primului Război Mondial plana încă asupra unei Europe care încă își lingea rănile. Jocurile Olimpice ale lui Carl Diem și Theodor Lewald mergeau mai departe.
Paranteza numărul 4: Chiar dacă Organizațiile Olimpice Naționale nu au avut curajul de a dicta boicotarea unei Olimpiade care se anunța una intens politizată, au existat circa 40 de sportivi din Statele Unite, Franța, Canada, Danemarca, Austria, Australia și Africa de Sud care au decis să nu intre în jocul imaginat de Hitler. Un exemplu este Syd Kiel, un atlet sud-african cu origini evreiești care a decis să anunțe că nu este disponibil pentru Berlin, deși rezultatele sale erau extrem de apropiate de recordul mondial de la acel moment (Kiel concura la 120 de metri garduri și reușise să se apropie la 0.3 secunde de cel mai bun rezultat al lumii). Sportivul sud-african a declarat însă ulterior că nu a regretat niciodată decizia luată. O altă poveste asemănătoare implică trei înotătoare din Austria care au refuzat participarea în ciuda presiunilor statului austriac care dorea păstrarea unor relații foarte bune cu regimul nazist al lui Hitler de frica unei invazii. Judith Deutsch (cu 12 recorduri ale Austriei la activ) și colegele sale mai tinere Ruth Langer și Lucie Goldner au fost suspendate pe viață de Comitetul Olimpic din Austria, dar pedeapsa lor a fost redusă ulterior la doar doi ani după ce presa internațională a condamnat în termen duri măsurile luate.
NAȘTEREA TORȚEI: GRECI, ROMANI, GERMANI
Flacăra olimpică este un simbol al Jocurilor încă din versiunea antică a acestora. La acel moment, flacăra care ardea pe toată perioada competiției era considerată însă un simbol de mărire a lui Prometeu, zeul care le-a dăruit oamenilor focul. Flacăra nu a apărut în versiunea modernă a Jocurilor Olimpice decât în 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, tradiția fiind continuată ulterior și la Los Angeles, în 1932. Olimpiada din 1936 de la Berlin, care după cum am văzut până acum a fost imaginată de organizatori ca fiind o pură sărbătoare a nazismului, urma să aducă un nou simbol olimpic: drumul legendar al flăcării olimpice printr-o ștafetă din Grecia până în orașul organizator al competiției.
Ideea unei torțe care să celebreze unificarea simbolică a Greciei mitice cu Germania nazistă a fost imediat pe placul lui Adolf Hitler, cunoscut pentru respectul pe care îl purta grecilor, pe care îi considera anterioara rasa pură (respectul a mers și mai departe în al doilea Război Mondial, când Hitler a ordonat eliberarea prizonierilor eleni de război pentru că “sunt eroi și și-au apărat cu pieptul sus țara”). Dar conceptul nu a venit de la aparatul de propagandă al cancelarului german, ci chiar de la Carl Diem, omul care a adus Olimpiada în Germania.
Aflați într-un tren care mergea la Atena pentru o întâlnire cu ceilalți membri ai Comitetului Olimpic Internațional, Carl Diem și partenerul său, Theodor Lewald, au avut o idee. Era luna iulie a anului 1934, cu doi ani înainte de startul Olimpiadei. “Cum ar fi dacă am lega Grecia antică de Germania actuală printr-o torță care să ducă focul olimpic pe un traseu prestabilit?”, a spus Diem. Ideea sa a fost îmbrățișată de Lewald și apoi prezentată în fața membrilor Comitetului la Atena, cu rezervele de rigoare: Adolf Hitler nu fusese încă anunțat. Cancelarul a văzut însă în această idee un potențial enorm: torța urma să facă legătura între Grecia și Germania pe uscat, dar – simbolic – făcea legătura între Grecia antică, Imperiul Roman și viitoarea Germanie. Nici că se putea o simbolistică mai puternică pentru ideile de mărire ale omului care conducea Germania.
DRUMUL TORȚEI ȘI EVENIMENTELE NAZISTE
Torța urma să fie aprinsă la Olympia, în sudul Greciei, și urma să fie purtată de 3422 de alergători pe cei 3187 de kilometri care legau localitatea mediteraneeană de Berlin. Hitler a ales un traseu foarte interesant pentru ceea ce însemna simbolic drumul torței: printre altele, flacăra urma să treacă prin Cehoslovacia, acolo unde minoritatea germană se afla în conflict deschis cu cetățenii cehoslovaci. Peste doar doi ani, Cehoslovacia urma să fie atacată și invadată de trupele germane. La Olympia, în momentul aprinderii flăcării olimpice, cei prezenți au cântat imnul nazist, Die Fahne Hoch, într-un moment care va rămâne pentru totdeauna în istoria simbolisticii olimpice (astăzi, imnul este considerat un subiect atât de sensibil, încât chiar și clipurile de pe Youtube vin cu un text de atenționare). Chiar dacă Pierre de Coubertin a ținut un discurs pacifist și plin de olimpism în acel moment, 500 de spectatori adunați la Viena să vadă drumul torței au fost arestați pentru că erau evrei sau de origine evreiască. În tot acest timp, trecerea flăcării olimpice prin capitala Austriei a fost marcată de cei 10.000 de membri ai Partidului Nazist din Austria care au primit simbolul olimpic cu clasicul “Heil Hitler!”.
“Pe parcursul Olimpiadei din Berlin va fi stabilită o pace viguroasă și normală potrivită unei epoci caracterizate prin ambiții mari și dorințe puternice” – Pierre de Coubertin la aprinderea flăcării olimpice la Atena, într-unul dintre cele mai faimoase discursuri din istoria olimpică mondială.
Torța olimpică a trecut prin Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, Cehoslovacia și Germania până să ajungă la Berlin. România a fost evitată la mustață, traseul flăcării fiind stabilit prin estul fostei Iugslavii, foarte aproape de Timișoara. Fiecare dintre cei 3422 de alergători a avut la dispoziție un kilometru (calculat la aproximativ cinci minute) pentru a-i înmâna torța următorului alergător. Au existat însă și excepții, unele zone mai puțin populate fiind gratulate cu un traseu mai lung pentru alergătorul respectiv, în timp ce altor zone le-au fost rezervați mai mulți purtători ai flăcării olimpice pe distanțe ceva mai scurte. Pe tot parcursul traseului austriac și german, propagandiștii naziști au recrutat tineri care se “calificau” să se alăture Partidului.
Paranteza numărul 5: Pentru că nicio torță aflată pe piață în acel moment nu se ridica la cerințele unei astfel de încercări, o companie germană a creat o torță specială din magneziu ranforsat care avea două fitile. Focul rezista la ploi, la căldură sau la eventuale accidente suferite pe parcurs de alergători, iar zona superioară a torței era impregnată cu o subtanță inflamabilă care ușura “trecerea” focului de la o torță la alta. Fiecare torță avea gravat traseul pe mâner. Ca amănunt de culoare, crompania germană care a produs torțele – Krupp – este foarte cunoscută în industria producției de oțel și a armamentelor. Oțelul folosit la construcția torțelor este același din care urmau să fie construite Panzerele germane în cel de-al doilea Război Mondial. “Prima torță produsă de Krupp a fost utilizată pentru a porni cuptorul construit pentru producția tunurilor Krupp care urmau să fie utilizate în război. De altfel, producția de artilerie Krupp a fost fundamentală în dezvoltarea Germaniei în primii ani de război. Multe fabrici au folosit mâna de lucru evreiască, prizonierii de la Auschwitz fiind forțați să muncească la o uzină pe care directorul companiei, Alfried Krupp, o numise după mama sa, Bertha” – Arnd Krüger în cartea “Jocurile Olimpice Naziste”.
BERLIN: TORȚĂ, OLIMPISM, STRAUSS, HITLER
Torța olimpică a ajuns la Berlin în 1 august 1936, după 14 zile de la plecarea sa din Olympia și după ce a fost condusă în reprize fără întrerupere între Grecia și Germania. La Stadionul Olimpic din Berlin, fanfarele conduse de celebrul compozitor Richard Strauss au anunțat apariția lui Adolf Hitler pe stadion, în timp ce celebrul salut nazist a acoperit sosirea flăcării olimpice. Tot spectacolul – și acesta demn de procesiunile comuniste ulterioare – a fost regizat de șeful propagandei naziste, Josef Goebbels, cel care a coordonat transmisiunile radio și TV utilizând ultimele tehnologii de care dispunea lumea în acea perioadă. Printre altele, investiția nazistă a implicat un sistem radio TV care reușea să fie recepționat în 41 de țări, un record absolut la acea vreme. De altfel, Olimpiada din Berlin a fost primul eveniment sportiv din istorie transmis în direct la televizor.
Paranteza numărul 6: Siegfried Eifrig, unul dintre atleții care au purtat torța olimpică în centrul Berlinului în 1 august 1936, își amintea peste ani că simbolul olimpic nu a fost decât un alt moment prin care Partidul Nazist a încercat glorificarea artificială a regimului german al timpului. “Ar fi trebuit ca torța să rămână un element pur sportiv. Dar fantomele istoriei aleagră în permanență lângă sportivii care duc flacăra olimpică în toată lumea”, spune Eifrig, care a aprins un altar simbolic în Berlin (trimiterile religioase sunt un alt punct de forță al regimului nazist). După începerea războiului, Eifrig a fost înrolat ca soldat în trupele germane și a supraviețuit conflagrației ca prizonier de război al trupelor britanice.
Ultimul segment al ștafetei torței olimpice a fost realizat de Fritz Schilgen, un fost atlet german care a fost ales de echipa de propagandă germană datorită modului foarte elegant în care alerga și a posturii sale impunătoare. Schilgen reprezenta, în viziunea celor care conduceau Germania, Partidul Nazist și Olimpiada de la Berlin, atletul arian pur. Ironic, meseria acestuia era de inginer electrician.
În ciuda originii sale complet improprii, flacăra olimpică a fost utilizată ca ștafetă și la următoarele Jocuri Olimpice, cele de la Londra din 1948. La 12 ani de la Olimpiada de la Berlin și cu o Europă distrusă de războiul pe care Hitler l-a început în trombă și l-a terminat înfrânt, drumul flăcării olimpice a simbolizat de această dată prietenia și pacea, trecând prin țările puternic afectate de pe continent.
CARL DIEM – DE LA OLIMPISM LA NAZISM
Dacă destinul tragic al lui Adolf Hitler și al acoliților săi este conoscut în toată lumea, povestea lui Carl Diem este una pe cât de fascinantă, pe atât de ciudată. Diem a “reușit” performanța de a fi înghițit complet de propaganda nazistă, promotorul olimpismului care a reușit să aducă Jocurile Olimpice la Berlin în 1936 fiind de nerecunoscut după perioada petrecută în sânul Partidului Nazist.
Cel mai tulburător episod legat de Diem rămâne, astfel, discursul său de pe același stadion olimpic care a avut loc în 1945, atunci când Berlinul era înconjurat de Armata Roșie. Cu mii de membri ai aripii tinere ai partidului lui Hitler în tribune, fostul promotor al olimpismului a devenit un comandant fanatic, ordonându-le tinerilor să apere Berlinul cu prețul sângelui, “așa cum ordonă valorile olimpice”. În întunericul finalului celui de-al treilea Reich, 2000 dintre tinerii adunați să asculte discursul lui Diem au murit în aceeași zi, lângă stadionul care ar fi trebuit să fie punctul de plecare spre o Germanie renăscută în 1936. Chiar dacă Carl Diem a supraviețuit atacului rusesc de atunci și s-a “reinventat” după război, devenind academician pe teme sportive și apărând chiar și pe un timbru oficial în 1968, reputația sa este discutată în termeni aprinși de germani chiar și în zilele noastre.
OLYMPIA
În final, prologul filmului Olympia, regizat de Leni Riefenstahl. A avut premiera în 1938 și a conținut patru ore de propagandă nazistă prezentată în forma Olimpiadei din 1936.
via 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
