E un text destul de trist. Nu vreau să fiți de acord sau nu cu el, ci să-l luați ca atare.
Până la vreo șase ani nu am avut nicio problemă cu țara în care m-am născut. Eram fericit cu Teleenciclopedia și desenele animate de atunci și mă durea la bască de ce dracu’ erau bananele. Am mers apoi la școală, acolo unde am avut norocul de a învăța – încă din clasa întâi – communism-free things. Am început să joc fotbal și puțin îmi păsa de țara mea. Mi se părea normal tot ce vedeam, simțeam, auzeam, trăiam. Mi se părea normal.
În timp ce creșteam, observam că lumea e mult mai mare decât mi-o închipuiam eu. Și că din spatele blocului până la școală și înapoi nu e atât de mult de mers pe cât credeam eu. Am început să am grade de comparație în clasa a șasea, când profa de geografie care ținea dinadins să învățăm toate capitalele lumii (voi reveni asupra ei) ne-a dus în excursie la Budapesta. Am văzut atunci că lumea e mare. Și că țara mea e oarecum demodată. Dar tot nu-mi păsa și de-abia așteptam să mă întorc la ai mei.
Apoi, au început turneele de fotbal în afară. Germania, Ungaria, Franța. Țin minte că, înainte de turneul din Limoges, la care eram singura echipă românească, am văzut pe un stâlp steagul României și mi-am imaginat cum e să-ți asculți imnul înainte de meci. Mă imaginam cu lacrimi în ochi, cântând strofă după strofă. Nu a cântat imnul, dar măcar i-am bătut pe bulgari. Și când am pierdut cu francezii, m-am uitat cu rușine spre steagul pe care-l dezamăgisem. Nu știu dacă pare lacrimogen ce zic, dar sunt imagini reale pe care mi le amintesc și acum. Crystal clear.
Tot în aceste turnee am văzut cum arată celelalte țări cu adevărat. În plus, am văzut Pringles, am văzut Toblerone, nume proprii care până atunci nu-mi inspirau nimic. Nu aveam ghete de fotbal și apărători. Pe de o parte pentru că ai mei nu-și permiteau să-mi cumpere, pe de alta pentru că în Bistrița nu existau. Am scăpat cu un cadou de ziua mea venit via o prietenă din Norvegia și cu apărători de tibie cumpărate din Ungaria. Apoi, într-o deplasare în Germania (cu microbuzul arhiplin, normal), mi-am descoperit talentul de GPS. Stăteam nopțile cu harta în mână și încercam să-i explic șoferului unde să schimbe autostrada prin Germania. La un moment dat, din cele 70 de mărci pe care le aveam de spart în deplasarea respectivă, am dat 50 pe o șapcă originală cu Michael Schumacher. Deutsche Vermogensberatung. Nu uit niciodată.
Am mers apoi la liceu, unde am înțeles că Gloria Bistrița e mică. Atunci m-am întâlnit cu Bayern Munchen. Și, atunci când am primit un pix cu Bayern cadou, mi s-a părut că e cel mai tare cadou ever. Ai mei reușeau să-mi pună niște banane și niște portocale sub pom, iar diferența părea colosală.
România îmi oferea din ce în ce mai puțin. Aveam o alocație lunară egală cu mâncarea pe trei zile. Priveam McDoland’s ca pe un restaurant de lux, iar prima dată am mâncat acolo la Cluj. În clasa a zecea. O salată. Nu aveam bani de meniu. La școală, am început să fac ce-mi place. Teatru în trupa orașului, cor la biserica evanghelică, școală la cel mai tare Colegiu Național din oraș, fotbal la vicecampionii naționali de juniori. Nu se pupau una cu alta, dar amestecul e genial. Am cochetat și cu Naționala de juniori, dar am văzut cu ochii mei portbagaje pline. Nu puteam, nu aveam de unde.
După ce s-a terminat liceul, am ales presa. Alesesem, de fapt, presa ȘI fotbalul, dar Bucureștiul m-a învățat că trebuie să vii cu președintele federației de mână pentru a reuși să faci asta aici. Am stat în gazdă la o doamnă de 81 de ani și am făcut armata, lovindu-mă de efectele lăsate de România în trecut asupra oamenilor. La facultate am învățat lucruri interesante, însă mi-a pierit cheful de orice când am văzut că unele lucruri dintr-o școală care ar fi trebuit să fie vârful dezvoltării psihice se agață de lucruri trecute de ceva vreme. Am început să scriu în presa auto după ce am fost la Cațavencu, unde scriam la rubrica România, mici fragmente din neant. Povești despre o Românie scremută.
Apoi mi-am făcut creditul de la bancă. Am fost fericit că mi-am luat casă. Apoi, am observat că Statul român nu te protejează deloc atunci când ești lovit în propria ta țară. Am semnat un contract care conține zeci de clauze abuzive și interzise de legile în vigoare la momentul respectiv. Cum ar fi să dau 30% din fiecare rată sub forma unui comision perceput ilegal. Nu m-ar fi deranjat, știam la ce m-am înhămat încă de la început. Dar băieții cu banii au încercat să mă păcălească. Pe mine și pe alți 70.000 de oameni. Nu știam, nu am studii de specialitate, dar am avut încredere în BNR, care aprobă orice draft de contract din băncile românești. A trebuit să vină Uniunea Europeană cu o lege care să ne deschidă ochii. Lege a cărei transpunere în legislația românească ne apără de tot felul de cretinătăți pe care le poate face banca. Normal, respectiva instituție de credit – căreia îi plătesc lunar, cu sfințenie, toți banii pe care mi i-a cerut vreodată – spune că o doare-n cur de legile românești și că nu le recunoaște. Asta deși o instituție a statului – OPC – spune că banca respectivă îmi datorează niște mii de euro pe care i-am plătit aiurea. Cui îi pasă de Statul român?
E o poveste la fel de lungă ca mine. În 1 decembrie, îi urez României la fel de multe lucruri pe câte drepturi am primit eu până acum aici. Pe câte momente de fericire legate strict de țara asta am avut eu aici. Pentru că nu, prieteni, nu România m-a născut, nu România mă iubește, nu România muncește în fiecare zi până-i crapă capul, nu România îmi oferă acum cele mai frumoase amintiri.
La mulți ani! Să te schimbi.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
