Gauff Wiedersehen

---

Stimați spectatori, nu vă panicați din mărunta cauză că deținătorii trofeelor la simplu nu se vor regăsi nici măcar în optimile de finală ale întrecerii din acest an, darămite în meciurile la finalul cărora se scoate vesela de soi! Nole abia a intrat în Serbia cu aurul olimpic, or nu e vreo surpriză cum se petrece în Balcani, pentru ca domnișoara Coco să uite fierul de călcat în priză atunci când era la sute de kilometri de casă. Specialiștii nu neapărat britanici ar trebui să definitiveze această concluzie, muncesc de ani de zile la ea: de fiecare dată când te întreabă nevasta dacă a uitat vreun ștecăr înfipt în perete, de fapt a ajutat-o rutina să-l extragă la timp. Când nu mai întreabă, te sună vecinii să te anunțe că mai ales acum era cazul să te întrebe și că mașinile de Pompieri sunt pe drum.

Asta a pățit Gauff, o simpatică imprudentă care, la 4-2 în setul decisiv, și-a călcat bluza de hălăduit în vacanță și n-a mai ținut cont de aparatura de la domiciliu. Se manifesta zglobiu, ridica pumnul, țipa triumfător, răspândea hormonul fericirii, totul era numai destin așezat caligrafic pe foaie. Dincolo, o kazahă care nu mai avea curaj să ridice privirea de sub cozoroc, în ciuda faptului că-i ieșise o manșă inaugurală peste așteptări. Treaba cu urletul de luptă fusese stârnită chiar de Yulia. La ultima minge de set, trilul eliberat din plămâni a înregistrat câteva secunde bune. Dacă nu s-ar fi oprit, ar fi riscat măcar o observație din partea oficialilor. Gauff n-a gustat “rebel yell”-ul opoziției și a venit cu o variantă ușor îmbunătățită: ceva mai melodios, cu acute parcă mai studiate. Le-a livrat din primele schimburi ale setului doi.

Avea și motive. Crescuse în joc, era nevoită să umble la repere. Abia la 4-1 a tras aer în piept, breșă speculată de Putintseva, însă a fost numai un foc de paie. S-a făcut 6-2 și temperatura din execuțiile americancei bătea în roșu. Nu încape în discuție, cadrul era perfect pentru fanii campioanei en-titre. Mingile se odihneau unde trebuie în terenul viitoarei victime, pentru ca aceasta din urmă să aibă o contribuție subsidiară naivă. Tabloul vernisajului nostru n-ar fi fost complet fără rachetele care zburau din mâna Yuliei cu o voioșie sponsorizată de Xanax. Pe una dintre ele a și condus-o agresiv cu piciorul spre margine. Retrăiam cumva lecțiile-fake de șofat din armată. Alea cu valiza pe sub pat. Kazaha îl întruchipa pe despotul caporal.

Măcar nu era doar circ ieftin în prime-time. Fata din Kazahstan lucra pe direct la un proiect alternativ, căuta o regrupare eficientă și îi ieșeau doar câteva capete de punct. La 1-0 și 2-1, Coco a irosit câte o minge de break, pentru a fura abia la 3-2 pe serviciul adversarei. La zero, ca să doară, să se simtă până la os. Cu 4-2 în desagă și având mingea, numărul 2 mondial a mers all-in pe varianta că nu se mai pot inversa polii și nici că nu va fi zăpadă la ecuator. Putinsteva, entitatea care tocmai maltratase bătătorul de covoare, livra o replică memorabilă: break la 15, apoi game la zero și, la 4-4, se făcea transferul de panică. Jucătoarea din SUA ieșise din priză. Duble greșeli, retururi în fileu și un final de înghițit pastile cu pumnul. Pe o scurtă a eurasiaticei, Gauff se izbește spre fileu și primește un lob de cinci stele, iar ștampila a venit dintr-un strașnic as. Singurul al învingătoarei, doar nu poți să te joci cu ștampila pe întreaga suprafață a documentului.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Cincinnati Open îți sunt oferite de 2Performant.

---

Elina Avanesyan – Jelena Ostapenko 2-6, 6-2, 6-2

– Tenisul e o stare de spirit, nu trebuie să duci în absolut momentele delicate ale acestui sport minunat, vibrant. Am văzut, de pildă, jucători de top, eventual câștigători de Grand Slam-uri, care și-au aruncat antrenorii ca pe obiectele de unică folosință, unii renunțând chiar la colaborarea cu propriul părinte. Cât viciu! Pot mărturisi cu mâna pe inimă că m-a ferit Dumnezeu de asemenea sminteli, căci tentații e prea puțin spus. Trebuie să-ți iubești mama, tata, mai ales dacă unul dintre ei suferă alături de tine dintr-un colț al tribunei, nu să-ți verși dejecțiile emoționale pe eșapamentul cavității bucale. Până la urmă, trebuie să dovedim în fiecare zi a vieții noastre că suntem oameni umani.

Ostapenko ar fi putut sta la originea acestei declarații, dar m-am răzgândit la timp. N-a mai zis nimic. După ce a pierdut cu Avanesyan, a dispărut din cadru ca patrupedul de cărăușie în ceața londoneză. Cum să fi utilizat letona sintagma “oameni umani”, o construcție tautologică de tot râsul?! Mai jenantă și decât cele două seturi pierdute la 2 în fața unei domnițe venite ca lucky loser din preliminarii. Care domniță trecuse mai ușor în runda precedentă de Bianca Andreescu și pe care topoarele și furcile nănașei, din prima manșă, doar au însoțit-o printr-o etapă de călire. N-a stat prea mult pe foc, a știut când și cum să evite friptura.

Revin la Leana cea adevărată cu coc strâns la spate. Ea nu se putea exprima atât de elegant și soporific în aceeași măsură. Ea poate mai mult. Nici n-a zbierat prea mult la ai săi, ci numai cât să nu mai crească iarbă prin acea zonă a tribunei. Doar n-o să credem că arena din suburbia nordică a orașului Cincinnati e ca stadionul defunctei echipe FCM Bacău, unde pe teren, ca rod al delăsării comunității, s-au ridicat brazi cât să apară și urșii. Poate și de aceea camerele de pe transmisiunea exclusiv online a meciului nici n-au căutat cu interes echipa letonei. E mai igienic așa, măcar vedeai că ființa erbicidează oral ca într-o piesă de teatru. Othello. Fie.

După 6-2, 2-6, cu al doilea set în care dăduse racheta pe o bâtă de baseball, Osta a început decisivul la serviciu. 0-40, s-a făcut 0-1. Îi fierbea apa la motor, garnitura de chiulasă se făcuse gumă de mestecat, iar pe radiator dacă îi puneai mâna, îți rămâneau degetele amanet. 2-0. Apoi revine de la 0-40, e “deuce”, speră să conteze și ea în runda finală, însă o bură de ploaie a scos protagonistele pe margine preț de câteva minute. La revenire, 3-0, și, în ciuda unor retururi ucigașe care ne mai aduceau vag aminte de campioana de la Roland Garros, terenul aluneca și i se inunda bătătura cu mingi bune trimise de sportiva din Armenia. La 4-1 și 40-0 pentru Elina, începeam să empatizez cu favorita devenită umplutură de chifteluțe. Mă întrebam de ce nu urcă și ea spre fileu, de ce nu schimbă ceva și parcă m-a auzit. S-a urnit spre pârleaz pe un smash ghiduș și a fript o tigaie în bietul obiect sferic de s-a primenit instantaneu definiția autului. Odată cu ea, și nănașa a ieșit în decor. Dar o așteptăm cu nerăbdare infantilă la US Open.

Leylah Fernandez – Elena Rybakina 3-6, 7-6, 6-4

Cu serviciul de lunetist care a cocoțat-o pe acoperiș înainte de a se simți că va îmbătrâni undeva la coadă și cu deferența cu care tratează orice obstacol, kazaha pierde rar un meci cu o tenismenă căzută de pe Lună. În această seară, puștoaicei Leylah i-a însămânțat 20 de ași, doar așa, ca să-și dea mâna cu procedeul care face diferența dintre o armă letală și una cu bile de polistiren. Există în circuit jucătoare care într-un întreg turneu reușesc maximum 5 puncte direct din serviciu, în vreme ce Rybakina nu are partide în care să livreze mai puțin de 5-6 ași. A văzut că prinde la public, dar mai ales în propria-i contabilitate, și nu se mai poate abține. În mod normal, această armă trebuia s-o califice mai departe, numai că a manipulat trăgaciul după ce-și pusese mănușile de box.

Fernandez nu corespunde descrierii din prima frază, nu e genul de atletă-meteorit. Are o finală la US Open în 2021, când Emma Răducanu îi turna beton la rădăcină și se usca dramatic la stadiul acelei performanțe. Canadianca, al cărei potențial nu se putea vărsa definitiv, aștepta îngrășământ de calitate și un zâmbet sincer. Tot un fel de fotosinteză, faza pe oameni. Și plantele simt căldura sufletească, se hrănesc cu ea, și nu doar alea carnivore. La Roma, acum câteva luni, Ana Bogdan o plivea fără milă în două seturi cu foarfeca de grădină. Numai ecusonul rămăsese din copilul-minune care promitea în zadar să progreseze umăr la umăr cu Coco Gauff. În fața Rybakinei, s-a smucit în primul set, și-a făcut curaj cu câteva break-uri și dădea semne că animalul de pradă învățat cu sângele vietăților vulnerabile e nerăbdător să revină în savană. Era totuși la zoo.

Să ne înțelegem, Elena poate defila cu puncte nevralgice pe cat-walk doar dacă vrea ea. Și n-a mai vrut pe la 5-3 pentru adversară în runda secundă. Lobată în două-trei faze spectaculoase, campioana născută la Moscova a dat ochii peste cap și a anulat o minge de set. Astfel, conform etichetei, a sugrumat multe dintre speranțele de după fileu. 5-5, break energic pentru 6-5 și servea pentru meci. Îți trebuie calitate ca să-i dai de înțeles partenerului de întrecere că nu-ți mai irosești vremea într-un eventual set suplimentar. Ryba mustește. În consecință, ajungea la 40-15, cameramanii erau pregătiți să bată un cui în locul special amenajat, iar arbitrul de scaun ținea morțiș să coboare din cauza unei pietricele captive în pantoful stâng. Spectatorii, pe aceeași lungime de undă. Consultau programul de pe celelalte terenuri cum zapam noi când pe la TV nu găseai altceva decât talk-show-uri despre nimic și emisiunile-precursor ale Insulei Iubirii.

Două mingi de meci, vasăzică. Prima a zburat printr-o dublă greșeală, cealaltă avea să ia cursa următoare. Emoții? Reprezentanta Kazahstanului trăiește oricum la limita sobrietății, e expansivă ca o cabană din vârful muntelui pe care o zărești abia pe ultimii 50 de metri. Primul serviciu îi sărise din bandă, iar cu al doilea i-a prilejul Leylei să returneze sclipitor pe papilele liniei de fund, acolo unde gustul e mai intens. Povestea s-a rostogolit în tie-break. La 6-3 pentru Fernandez, o nouă dublă greșeală a Rybakinei semna o sentință la care nici outsidera nu visa. Dacă pe teren ar fi fost Gloria Bistrița și Ceahlăul Piatra Neamț de acum două decenii, am fi acuzat o înțelegere de salon: cele peste 50 de erori neforțate ale numărului 4 mondial – CINCIZECI, domnule Pinalti! – au potențat vigoarea din prestația canadiencei. Au scos glastra din geam și au făcut-o floare-de-colț.

Carlos Alcaraz – Gael Monfils 6-4, 6-6 (întrerupt)

Nu prinzi în fiecare zi o asemenea desfășurare de forțe. Tinerețe versus niscaiva senectute sportivă… Stop! Apropo, ați văzut că, de prin 2020 încoace, de când cu pandemia, nu prea mai există bătrâni sau pensionari la nivel de comunicare publică, ci doar seniori? Sunt fiert pe fariseii updatați, însă mă întorc la meciul dintre Carlitos și “le grand” Gael, reprezentanții unor curente diferite. Forța tehnicii împotriva tehnicii forței, creativitate cu imaginație dublată de vigoare fizică. Te poți încorda ore în șir încercând să prezinți eroii zilei la Cincinnati, important este și că destui compatrioți, grație zilelor libere din această săptămână, și-au permis să se trezească în crucea nopții pentru un asemenea show. Cei doi mai jucaseră două partide directe, ambele luate în două seturi de junele spaniol.

– Monșer, în două săptămâni o să faci 38 de ani. Ce ai de gând cu Alcaraz? Când tu deveneai major, lui i se trecea cu forfecuța prin moț, ca la seceriș, și ăla mic alegea de pe tipsie pixul. Doar n-o fi fost vreunul nebun să-i planteze și o minge de tenis acolo. A nimerit-o cu pixul, căci se scrie destul despre cariera sa. Așadar, ce o să faci cu wonderkid-ul din Murcia?

– Dar când a contat numele sau linia de clasament a adversarului?

Acest dialog imaginar reflectă atitudinea universală a lui Monfils. Trebuie doar să nimerească arena, să nu-l ia valul prin alte părți. Deși se subînțelege că, înainte de a deveni acel senior retribuit când ajunge poștașul prin sat, ți-ar conveni să-l fi controlat măcar o dată pe noul star al celei mai titrate discipline de pe planetă.

Iar Gael știa că singura lui șansă poate fi blitzkrieg-ul, adică serviciul cât mai direct în moalele zonei de confort a ibericului, plus replici bine plasate din două-trei combinații, nimic mai mult. Chirurgie, într-un singur cuvânt, eventual fără anestezie, deoarece se măresc costurile. E medicină curată să-l poți elimina pe Carlos, însă francezul, bine dispus între game-uri, cu zâmbete largi adresate celor din jur, știa doar să se bucure de încă o ocazie specială. Camerele îl fixau, tribunele erau arhipline, numai plusuri. Ce strategie să scoți de la naftalină, cărui sfat să-i apleci urechea când de după plasă te provoacă ditamai campionul celor trei GS-uri de până acum din 2024?

Primul set s-a dat prea ușor, indivizilor de pe hard-ul din Ohio nu li s-o fi transmis că nu e Grand Slam și că se joacă 2 din 3. Alcaraz ar fi putut închide și mai devreme, însă a lăsat impresia că-l guvernează un respect aparte pentru tenisul exotic al francezului. Monfils, la rândul său, a simțit că poate serba Crăciunul și în august: se mai răcise, norii se strânseseră să vadă și ei reprezentația. Mai lipsea Moșul, fost coleg de bancă al lui Gael în școala generală. Iar Gael a făcut din serviciu elixir. A stat întregul set la conducere, a salvat mingile de break ale lui Carlitos, inclusiv una pe care scria “match ball”, și ud leoarcă a intrat în tie-break. Acolo, la 3-1, deja nu se mai putea juca. Ploua cum mi-aș dori să se întâmple la mine, la Galați, unde fotografiile cu stropi picați din cer au valoare și pe piața neagră. Show-ul va continua diseară. Se va mai ridica bunicul din pat?

---