Nu se întâmplă prea des să întârziem cu cronicile. Dar când o facem, asta se datorează faptului că suntem băgați în perfuzii după câte un meci sau două care ne aduc în pragul colapsului. Este și cazul acestei frumoase zile de miercuri, când în loc să le ținem englezilor isonul cu al lor ”It’s coming home”, suntem nevoiți să acceptăm că, anul ăsta, trofeul Wimby pleacă de-acasă, adică de la Federer. It’s leaving home, fraților! Și se duce naiba știe pe unde (deși ceva bănuieli avem noi). Desigur, fanii lui Federer sunt ceva mai labili decât alții, trecuți prin multe și dureroase, deci exaltarea fie-ne iertată. La fel cum și noi iertăm greșiților noștri (Kevin Anderson și echipa), că și-au bătut joc de tot ce sfânt pe lumea asta. Iar pentru că e pentru ultima oară când scriem de Rogerică la turneul ăsta, îi urăm încă de pe acum la mulți ani, sănătate și încă vreo două perechi de gemeni până-n 20-20. Pe 8 august, Maestrul cu Uniqlo-n piept face 37 de ani.
Dar să știți, am avut azi parte de un fel de Fedal. Ok, nu s-au întâlnit pe același teren acești balauri ai tenisului, dar amândoi au jucat 5 seturi și amândoi au arătat că mai au mult de jucat. E un duel de la distanță aici. Nici urmă de rugină, lene sau să se complacă în cada lor plină de trofee. Se joacă, copii! Se joacă copiii.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Kevin Anderson – Roger Federer: 2-6, 6-7, 7-5, 6-4, 13-11
Cum spuneam, asta a durut ca-n 2014, când ținea Ponta discursuri despre popcorn. Meciul de azi ne-a luat de-o aripă, ne-a dat cu capul de toți pereții, apoi s-a urcat cu fundul pe pieptul nostru și nu s-a ridicat până la ultimul serviciu al sud-africanului. Ca toate vâjurile, a început cu câteva picături și o briză domoală, de 4 kilometri pe oră. Am ignorat semnele cu grație. Ne-am uitat la șapca aia ciudată a lui Kevin, am râs de ea. Că dacă Picasso ar fi făcut șepci, probabil așa ar fi arătat, strâmbă ca nasul lui Stakhovski. Federer avansa înainte, vorba lui Gheorghe, Domnul să-l aibă-n pază, iar noi ne notam de zor glumițe ce pot fi folosite după o victorie facilă. Ducă-se, că nimic nu mai poate fi folosit acum!
Embed from Getty Images
Zilele trecute, Fed era întrebat dacă nu cumva o să fie rău pentru organizatorii Wimbledon (și pentru jucători) că finala de la Wimby va fi cam de la aceeași oră cu cea din Rusia, de la fotbal. A admis (destul de reticent) că finala se va juca indiferent dacă el va fi în ea sau nu și că organizatorii Mondialului ar trebui să-și facă griji, nu noi, ăștia cu tenisul. Este de presupus că odată cu eliminarea lui nu mai e panică, iar fotbalul va lua fața Terenului Central. Teren despre care vom vorbi numaidecât, că ne-a enervat Djoko și ținem la supărare.
Primele două seturi au mers lin și fără oprire, ca mărfarele care trec prin Pipera și distrug tot traficul de-acolo. Doamna Gabi zice că e mai aerisită zona și că lucrurile stau mult mai bine decât atunci când a preluat dumeaei mandatul, însă eu scriu rândurile astea dintr-o coloană de mașini care nu s-a mișcat de vreo 30 de minute, deci știm noi mai bine. Vasăzică, n-a fost chip să-l scoți de pe traseu pe Roger în primele 100 de minute al meciului, dar ceva tot a izbutit Kevin: i-a făcut un break. Ceea ce nu părea mare lucru la momentul ăla, însă Fed avea 85 de game-uri consecutive pe propriul serviciu pe care și le ținuse la Wimbledon. Pentru amatorii și profesioniștii de statistici, recordul îi aparține lui Pistol Pete, care și l-a ținut de 118 ori la rând. Deci sud-africanul deja făcea istorie, cel mai probabil fără să o știe. Ce a urmat a fost ca-n cursele din Formula 1, unde Hamilton revine de pe ultimul loc până pe primul fără să fie nevoie de Safety Car pentru asta.
Embed from Getty Images
Setul 3 a fost anunțat drept ”ăla cu probleme” de către un fluture care i-a tăiat calea lui Federer, tocmai când se pregătea să servească. Noi avem pisicile negre, la elvețieni se pare că-i cu fluturi. Dacă se perindă vreunul prin fața ta (mai ales dacă-i alb și mai ales dacă e pe al doilea serviciu), ai pus-o. Spectatorii au râs, Fed și-a oprit mișcarea aia a lui prin care pune mingea pe tușe și am așteptat cu toții să treacă Johnny, fluturele buclucaș. Iar de acolo, a falimentat prăvălia cu brânzeturi. Însă cititorii antreprenori care ne citesc știu că un faliment nu vine instant, ci după eforturi multe de salvare și după momente de speranță în care speri, te rogi și înjuri la greu de stele și de iarbă tocită. Cam așa a fost și cu Federer. Deși a avut minge de meci la 5-4 în setul 3, și-a pierdut serviciul pe final și setul s-a dus pe plută.
Embed from Getty Images
Apoi, pentru că meciul Angliei se apropia, am putut auzi din tribune remarci și lamentări pe care unii le-au găsit simpatice. Cum ar fi, de pildă, ”We want to watch the football!”. Păi, dacă vrei fotbal, dă-te-n RATB-ul Londrei de-aici și mergi să vezi fotbal. Și uite cum, în loc de o bere cu prietenii sau o cină cu nevasta, a venit setul 4 pentru Federer, care părea scos din funcțiune la un moment dat. Picioarele mai moi, deplasarea mai puțin prezentă în punct. Iar în al 7-lea game, gândul că diseară gemenele îl vor pune să se uite cu ele pentru a 56-a oară la Austin Powers a fost prea mult. Concentrarea s-a dus naibii, iar setul odată cu ea.
Embed from Getty Images
În decisiv, ne-am adus cu toții aminte de acel meci cu Tsonga din 2011, jucat tot la Wimbledon. Și atunci, Federer câștiga primele două seturi, pentru ca apoi să fie întors ca la Snagov și să piardă cu 3-2. Atunci țin minte că am vărsat o lacrimă, astăzi doar cafeaua pe mine. Fără să vreau. Se numește progres, n-ați mai văzut până acum? Oricum, Wimbledonul are regula asta tembelă, în care dacă se ajunge la 6-6 în decisiv, în loc să se tranșeze chestiunea setului/meciului la tiebreak, îi lasă pe amărâții ăia să joace până când se termină mandatele lui Pandele la primărie. În 2011, ultima oară când Fed ajungea la un 6-6 de genul ăsta în decisiv (cu Roddick), tot Pandele era primar, deci știu ce zic.
Dar, staaai un pic, ne-am spus cu toții ștergându-ne de sudoare (iar cei mai proști dintre noi, de cafea): în ciuda situației insolite, totul indica spre o victorie a lui Roger. Căci ce am fi fără statistică? Fără rigoare! În toată cariera sa de 20 de ani la profesioniști, nu se întâmplase decât de două ori (din cele 281 de ocazii) să piardă meci după ce a condus cu 2-0 la seturi. Deci care erau șansele ca albul ăsta politicos și plicticos (care pe lângă serviciu, a învățat în ultimii ani etica muncii și forehandul dracului) să revină? Ei bine, alea câte erau, omul și le-a luat și și-a atins potențialul fix împotriva celui mai mare jucător din tenis.
Embed from Getty Images
La 11-11, i-a făcut break, iar apoi și-a ținut serviciul ca un veteran. Rămânem nervoși și dăm vina pe organizatori că i-au pus să joace pe Terenul 1, dar aplaudăm: Kevin a fost mai bun azi.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Rafa Nadal – Juan Martin Del Potro: 7-5, 6-7, 4-6, 6-4, 6-4
Problema mare a acestui (final de) meci a fost că s-a suprapus cu meciul de fotbal Anglia-Croația. Problemă pentru voi, cei care nu știți să alegeți atunci când trebuie și ce trebuie. Pentru restul, însă, a fost ok. Sunt multe de spus despre sfertul ăsta de finală dintre Delpo și Rafa, în care băieții s-au întrecut în tăvăleli, winnere și răgete de bucurie. Ne-ar lua trei zile și trei nopți să bifăm tot ce e de bifat aici, așa că o să ne mulțumim cu niscaiva momente-cheie.
Embed from Getty Images
Încă o dată, avem la îndemână concluzia că pe Rafa nu trebuie să-l socotești bătut decât atunci când o vezi pe Xisca plecată din tribune mai mult de 2 minute. Și nici atunci, că poate e la baie. Manacorezul, despre care Andy Murray tocmai a spus că are niște coapse ”ridicol de mari”, a fost condus cu 2-1 la seturi. Dar omul nu cunoaște semnificația cuvintelor ”nu” sau ”hai acasă”, în orice limbă i le-ai spune. Nu că ar cunoaște altele decât spaniola, dar orișicât. Când a egalat la seturi și a împins meciul în decisiv, vulcani au erupt prin Asia Centrală, iar Marion Bartoli a decis să mai dea o șansă tenisului masculin. La naiba, până și Simona Halep a decis, cu inima strânsă, să se uite la un meci în care nu juca Roger Federer. #WOW
Embed from Getty Images
Decisivul a fost probabil cel mai bun set de tenis care s-a jucat în ultima vreme pe un teren de tenis. Ar fi putut fi și mai bun dacă mintea lui Delpo nu fugea, la un moment dat, la somon afumat, Cupa Mondială sau zâmbetul Simonei. Chiar atunci, Rafa a mușcat sălbatic din slice-urile moi ale argentinianului. Iar când spaniolul aluneca pe zgura aia, de ziceai că-i Alexander Ovechkin după o lună în Bârlad, la fel făcea și Delpo. Cădeau sincron săracii. Unii ar spune ”periculos”, însă nu noi mergem pe ”hilar”, că ne lipsește glanda aia care secretă bunul-simț.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Rafa probabil a fost mai bun, dar un rol important l-a avut și doamna Maggie Smith, adică profa Minerva McGonagall din Harry Potter, care l-a jinxuit pe Delpo tot meciul, nene. Băi, tot meciul! Între timp, dincolo, Croația tocmai egala Anglia, dar tot alunecările de la tenis erau mai spectaculoase. Când nu e Neymar pe teren, concurența e destul de slăbuță oriunde te-ai uita.
În fine, după 4 ore și 48 de minute, cu vreun sfert de oră înainte ca organizatorii să-i trimită pe englezoii din tribune acasă, să-și vadă voltbaliștii învinși, Rafa a închis meciul. Iar Delpo s-a prăvălit pe resturile de iarbă de pe linia de fund. Imaginea aia de final nu m-a făcut să plâng pe ascuns. Nu-nu, ce gând neavenit, serios.
https://twitter.com/doublefault28/status/1017134543835451397
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Novak Djokovic – Kei Nishikori: 6-3, 3-6, 6-2, 6-2
Nu-i ok să-i iei lui Novak jucăria, că se supără și te spune. Și face o mică scenă. Că e rândul luuuui să se joace pe Terenul Central.
– Că uite, toarșa Wimbledon, Roger s-a jucat acolo de 4 ori. Iar ăla mai negricios de se scarpină în fund toată ziua, tot de patru ori. Iar eu… eu, Novak, nu m-am jucat decât o daaaatăăăă. E rândul meeeeu.
– Biiine, mă. Hai că te lăsăm pe tine, că ești mic și ai capul mare!, au zis organizatorii
Și uite așa, pe Central Court s-a jucam meciul dintre Kei Nishikori (locul 28, accidentat) și Novak Djokovic (locul 21 și tupeist). Iar pe Terenul 1, meciul deja deplâns mai sus, dintre locul 2 și locul 8 ATP.
Embed from Getty Images
Eh, mai glumim și noi. Rar, să știți, în rest suntem serioși ca Encyclopædia Britannica, așa cum v-am obișnuit. Nu e nimic rarisim în circuit ca jucătorii să ceară să joace pe terenuri anume. Asta nu înseamnă că automat doleanțele le sunt îndeplinite, rămâne la latitudinea organizatorilor, care încearcă și ei să facă ce pot pentru a mulțumi pe toată lumea – sportivi, spectatori, televiziuni, sponsori. Numai că, de data asta, decizia a fost în mod clar cea greșită. Nu era una ușor de luat, însă trăgând linie, cam asta e.
Embed from Getty Images
Și după ce că i-a enervat pe toți cei care aveau bilete pe Terenul Central ca să-l vadă pe Federer, n-a trecut mult până când Novak s-a enervat și a început să dea cu racheta de pământ. Un mic amănunt aici: spre deosebire de alte turnee jucate pe orice alceva, de la cauciuc la straturile de roșii de la Vaslui, la cele pe iarbă este esențial ca jucătorii să-ncerce să-și țină nervii mai din scurt decât în restul sezonului, pentru că iarba e greu de întreținut. Dacă dai două rame în ea pe baseline, ai distrus-o, că groapa-i groapă și la Londra, și-n Buzău. Ei, poate pentru Djoko e mai greu de înțeles asta, așa că, după ce a câștigat primul set, a cam abuzat suprafața de joc.
În cazurile astea, se dă racquet abuse, dar pentru că #iarba, iar vestiarele și culoarele de la Wimbledon sunt ticsite de rugăminți oficiale ca jucătorii să fie gentili cu ea, arbitrul Ramos l-a urecheat mai serios. Iar reacția lui Nole, care nu e la primul clinch un arbitrul ăsta a fost… clasă, ce să mai.
https://twitter.com/samstennis189/status/1017040604310564864
Embed from Getty Images
În timpul acesta, Andrew Castle (fost pierzător în turul 2 la Wimbledon în 1986) și John McEnroe (actual pierzător oricum ai da-o) erau de părere că arbitrul n-ar trebui să intervină în felul ăsta dacă și-așa jucătorul este nervos. Excelentă idee. Să ne ștergem cu regulamentul la subraț, ca să nu-i antagonizăm pe săracii jucători. Până când? Păi, eventual până când se trezește vreun copil de mingi cu tibia în tribune.
Embed from Getty Images
Djoko însă și-a făcut treaba bine pe teren, după ce a pierdut setul 2. Parcă totul e iarăși familiar cu el. Aceleași arcuiri de odinioară, același joc genial la retur, același obicei de a bate mingea de 300 de ori înainte să servească, până enervează pe toată lumea. Noroc că Nishikori e un băiat răbdător, care știa că azi n-are șanse cine știe ce. A luat și niste medicamentație pentru brațul ăla al lui, apropo.
https://twitter.com/doublefault28/status/1017052486065164289
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Buzărnescu/Begu – Melichar/Peschke: 7-5, 4-6, 4-6
Inserăm aici meciul ăsta, deși, dacă ar fi fost după noi și Begărnescu ar fi câștigat, deschideam cronica, disciplinat, cu meciul lor. Dar am zis că după ce meciuri au fost azi, ar fi fost prea mult. Oricum, ne-am obișnuit cu Buzz să se înscrie în toate competițiile posibile la un Grand Slam. Nu m-aș mira ca de mâine încolo să o vedem cu ambele picioare în ghips, ca să poată să joace și la proba de tenis în scaun cu rotile. Mă rog, glumă cam proastă, dar ideea care trebuie să vă rămână în cap e că fata asta chiar detestă să plece acasă odată cu toată lumea.
Embed from Getty Images
Iar de partea cealaltă, Irina este genul de sportivă care-i prietenă cu toată lumea, chiar dacă e timidă ca Forrest Gump. Este singura care joacă dublu cu toate celelalte românce și are și rezultate cu ele: Simona Halep, Monica Niculescu, Mihaela Buzărnescu. Toate știu că e rost de serviciu solid și temperament potrivit jocului de dublu, dacă se înhăitează pe tablouri cu Irinuca.
Iar fetele noastre n-au dezamăgit nici de data asta. Meciul de azi a fost în sferturile de finală ale Wimbledon, totuși.
Embed from Getty Images
Iar ca să vedeți cât de special este turneul ăsta simandicos și sufocat de obiceiuri și datini enervante, la un moment dat, Buzz a comis un backhand în lung de linie, care s-a dus în lung de tribune mai degrabă. Horror, ramă, swing oribil. În momentul ăla, am băgat capul între umeri și degetele în urechi, așteptând citate din Vadim Tudor. Dar în schimb, ceva nemaipomenit s-a petrecut:
Ale noastre n-au reușit să revină în decisiv. Dar, ca orice fanboy care se respectă, am trecut de la nervi la optimism și am zis așa: băi, măcar avem încă un cuplu mișto pentru proba de dublu din partidele de FedCup. Apropo, luna asta se trage la sorți viitoarea adversară a României, din februarie 2019. Cu Cehia am juca în deplasare, însă cu restul potențialelor adversare (SUA, Franța și mai era una) se va trage la sorți. Vedem.
Milos Raonic – John Isner: 7-6, 6-7, 4-6, 3-6
O, nu. Nu pot să scriu despre așa ceva. Prietenii noștri de la Porsche, care se încăpățânează să susțină cronicile astea cu premii pentru cititori și ajutor caritabil la fiecare slam, vor trebui să mă scuze. Dar să scrii despre un meci Raonic-Isner este ca și când te-ai spăla pe dinți cu lama de ras pe care tocmai a folosit-o Liviu să-și ajusteze mustața. E ca și când ai vrea să culegi dude îmbrăcat în alb. Ca și când ai face pe tine, iar în loc de o budă publică, doamna Gabi ți-ar oferi un brâu al Maicii Domnului să-l pupi. Nu merge.
Embed from Getty Images
Isner spunea înainte de meci că i-ar plăcea ca Trump să ia act de prezența lui într-o eventuală semifinală aici și că-i va da un tweet pe tema asta după meci. Pentru cine nu știe, John e nu doar un republican convins, ci și un susținător vorace al prostiei de la Casa Albă. Americanul a câștigat, dar piciorușul de Gulliver al lui Milos a fost cu probleme. Avem, deci, o super semifinală: Anderson versus Isner. O să fie nevoie de cafele multe pentru a înghiți asta, dar chinul nostru e distracția voastră.
Embed from Getty Images
Pace și drilluri, prieteni!
Ce e de luat la bord mâine
La fete:
J. Ostapenko – A. Kerber (15:00)
J. Gorges – S. Williams (16:30)
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
