Trebuie să ne punem de acord încă de la începutul acestei cronici: în finala dintre Roger Federer și Marin Cilic, ne vom referi la elvețian ca la “al nostru”. Nu e neapărat treabă de preferințe, deși aș semna contract pe viață că scriu cronici de tenis dacă aș ști că omul va continua să picteze pe teren încă măcar 20 de ani de acum înainte. Evident, nu e nici treabă de naționalism, pentru că ultima dată când am trecut prin Elveția – o țară fabuloasă, de altfel – mi-au luat băieții vreo 30 de euro pe o porție de cartofi prăjiți și un sandviș la o cârciumă pe marginea șoselei, de-am fost nevoit să beau apă din izvor ca să fiu sigur că nu intru în insolvență.

Nu, fraților. Dar Roger și ale sale mișcări tipizate pe care le recunoști chiar dacă nu le vezi, ci doar auzi cum sună mingea când e lovită cu racheta la rever, ar trebui să facă parte din patrimoniul Unesco și să fie al considerat obiectiv de interes global. Să fie al tuturor și să ne îndreptăm fețele și concentrarea spre câte un meci al elvețianului de fiecare dată când picăm în depresie pentru a găsi puterea de a zâmbi din nou.

Deci e al nostru. Cugirean, focșănean, timișorean, bucureștean, budapestan, orășean, sătean, parizian, parmezan, artizan. Iar când Federer ajunge în finala Wimbledonului fără să piardă vreun set la vârsta de 35 de ani, când pe noi, ceilalți, ne cam iau șalele, e de bun simț să oprim tot ce facem duminică după-amiază și să luăm televizorul în brațe. Evident, acest paragraf nu vi se adresează vouă, puținilor cititori care au avut ocazia de a vedea meciul ăsta live pe Central Court la Wimbledon, aroganților. Dar vă iubim, știți că vă iubim. Nu mai insistați.

Roger Federer – Marin Cilic 6-3 6-1 6-4

Finală de Wimbledon între Federer și Cilic, deci. Echivalentul din tenis al unei partide de fotbal între Brazilia și Norvegia, fraților: mișcări fine din gleznă, driblinguri de efect și valuri în tribune versus mașinărie de centrări la cap, eficiență și no-bullshit tennis. E adevărat că în mod normal premisele astea ar trebui să-l avantajeze pe cel tehnic, că deh, vorbim de un teren cu gazon perfect, iar mingicarii sunt dependenți de firul ierbii. Doar că arenele de la All England Club s-au transformat în ultimele două săptămâni în subiect de miștouri pentru cei din afară și de durere pentru unii jucători, nu mai reluăm povestea lui Mattek-Sands, care a simțit pe propriile ligamente cum stă streaba cu terenurile perfecte ale englezilor.

Și da, Roger e director pe iarbă, însă în condițiile în care zona din spatele tușelor de fund s-a tocit până la magmă și-a dat verdele crud pe un gri-carton, era greu de anticipat dacă mai există vreun avantaj pentru vreunul dintre jucători. Iar cei care au băgat la viața lor sport pe iarbă știu bine despre ce e vorba: când dai de tarlale pe care se văd urmele de tractor, orice tactică fină devine inutilă. Așa cum nu poți pune piese de șah pe tablă dacă tabla e o sticlă de bere.

Cilic e tipul de jucător care are toate șansele să câștige turnee majore dacă numerește să joace cu băieți care au oroare de serviciile venite din lansatorul de rachete pe suprafețe foarte rapide. Așa și-a tras croatul US Open-ul în 2014, când a dat într-o finală oarecum atipică de Kei Nishikori, japonezul fiind căprioară între faruri în meciul cu bomberul care dacă stă cu picioarele-n mare respiră aer oxigenat de munte. Și așa a mai câștigat uriașul Marin un braț de turnee, în special pe hard sau iarbă, acolo unde mingea alunecă apucată și-o prinzi mai greu dacă serviciul vine de la 198 de centimetri plus lungimea brațului plus a rachetei, deci de la vreo 3 metri deasupra nivelului tălpii.

Evident, Cilic nu avea de ce să schimbe ritmul și tactica în meciul cu Federer, pe care l-a bătut o singură dată în carieră: într-o semifinală tocmai la acel US Open în care s-a concentrat toată cariera croatului de până acum. Ce faci însă dacă ți-ai uitat arpaleta acasă, arcul cu săgeți e piesă de muzeu, armele de foc sunt interzise la Wimbledon, iar tu ai uitat să schimbi filtrele și uleiul mecanismelor de serviciu, care te lasă-n drum când ți-e finala mai dragă? Îți spun eu ce se-ntâmplă: nu-ți intră primul serviciu, iar împotriva lui Roger la Wimbledon asta echivalează cu aruncarea în gol fără coardă de bungee jumping. Pentru că, în cazul lui Cilic, serviciul 1 e oxigen.

Iar Roger știe asta. Omul a intrat pe teren cu semnele de întrebare specifice oricărei partide jucate cu un jucător-torpilă precum Cilic, însă s-a relaxat rapid când a văzut că mașina de servicii e parțial defectă. Așa a reușit Roger să parcheze două break-uri în curtea croatului și să ia primul set cu 6-3 fără să se strofoace prea tare. Fără ca măcar bentița aia pentru care Nike îi umple contul cu bani de scutece pentru gemeni să se ude de la transpirație.

Al nostru s-a înscris deci foarte bine și din timp în preselecția benzii care duce la trofeu, blocând din stadiul de mormoloc orice încercare asemănătoare a adversarului. Mai mult, setul al doilea a început la fel cum s-a terminat primul: cu Roger călare pe un cal alb, parfumat și frezat, și cu Cilic încercând să pedaleze cu lanțul sărit.

În scurt timp aflam însă și care era problema eficienței de tristă amintire a croatului: la 3-0 în setul al doilea pentru Federer, Marin a început să plângă pe scaun la schimbul de terenuri, iar spectatorii care au cărat bani cu roaba pentru a-l vedea în finală pe Federer dădeau mici semne de preinfarct. Adică da, e ok să-ți vezi favoritul câștigând finala, da’ parcă n-ai da niște mii de cocârjați ca să vezi juma’ de meci, și ăla cu unul dintre jucători în piuneze.

Au fost momente ciudate: nimeni nu prea știa care-i baiul cu Cilic, mai ales că nu vezi în fiecare zi un munte de 198 de centimetri storcând lacrimi din senin pe terenul de tenis. Nu că iarba de la Wimbledon n-ar fi avut nevoie de hidratare, dar asta e altă poveste. Și asta-n condițiile în care doctorii apăruți pe lângă Cilic se uitau ca broasca la barieră, dând impresia că nu prea au ce să-i facă omului.

În fine, stadionul a izbucnit în aplauze când croatul s-a ridicat într-un final de pe scaunul ieftin din plastic cu găuri pe care organizatorii au cazat fundurile jucătorilor la ediția asta a turneului, iar omul a continuat setul fără să dea semne majore de suferință. Pentru un moment ne-am simțit în Zona Crepusculară, faza pe terenul de tenis, iar haterii n-au pierdut ocazia de a-i sări în cap lui Cilic că plânge doar pentru că Federer ar fi mai bun. Unde-i miros de sânge, hienele se strânge, vorba unor academicieni.

Până la urmă, ce trebuie să păstrăm din setul al doilea al meciului este faptul că Roger nu și-a pierdut zenul, în ciuda roiului de momente ciudate din jurul său, și a continuat să stea concentrat în mantra și sucul proprii precum călugării shaolini. Rezultat: 6-1 pentru Federer, iar la distanță de un set începea să se deslușească din ce în ce mai clar al 19-lea turneu de Mare Șlem din cariera elvețianului.

Ei bine, fraților, misterul problemelor ciliciene s-a desfăcut în fața tuturor la pauza dintre seturi, când croatul a trecut printr-o operație pe bătătură deschisă la piciorul stâng. Iar după operațiunea pansamentul, Marin s-a întors pe teren ca după revizie: plin de zeamă și de dorință. Chestii utile în general în viață, dar nu destul de utile pentru un meci cu Federer într-o zi bună.

Asta pentru că Cilic nu a reușit să facă ceea ce e nevoie să facă pentru a spera măcar la un set câștigat cu Roger. Ba din contra, chiar dacă croatul a reușit să tragă la jug și să-și câștige după lupte grele serviciul, Federer a dat impresia că are o singură provocare în acest meci: stabilirea unui nou record all-time de durată a unui game pe propriul serviciu. Puneți asta lângă faptul că Marin Cilic începuse deja să aibă probleme în a câștiga puncte pe serviciul adversarului și aveți o imagine corect conturată despre situația de pe front.

Iar într-un final s-a întâmplat ceea ce karma și sponsorii elvețianului au dorit să se-ntâmple: Roger a făcut un nou break pe serviciul lui Cilic, moment din care cursa-maraton spre trofeu s-a transformat într-o probă de sprint în care Federer a alergat de unul singur.

Și s-a scris istorie cu racheta, prieteni. #H19tory, cum ar zice hoardele de fani ai elvețianului, adunate la Londra ca la Mecca. Sau Hi8tory, cum ar zice hoardele pentru care contează mai mult Wimbledonul decât restul turneelor de sârmă ghimpată din aur pe care elvețianul le are la teșcherea.

Ok, mulți ar spune că traseul lui Roger până la finală a fost unul mai ușor decât prevedea legea nescrisă a tenisului, însă al nostru a executat un schimb cât se poate de echilibrat și i-a bătut pe toți în 3 seturi, încercând să economisească timp și iarbă și egalând un record care data de pe vremea lui Björn Borg, care în 1978 dăduse impresia că-și poate bate adversarii ținând racheta de cap și lovind mingea cu mânerul. Nu-i însă ca și cum Federer și-ar fi ales jumătatea de tablou, ceea ce ne indică faptul că și zeii apreciază zeii când vine vorba de pateu.

Și ăsta a fost Wimbledonul în 2017, fraților. Cu Garbine și Roger dansând pe viniluri la banchetul de final, cu Venus Williams dovedind că Ana Aslan avea dreptate, cu Monica demonstrând că și finala e un răspuns și cu Simona mângâind din nou locul 1 mondial, care probabil că va cădea în brațele constănțencei la următoarea fisă.

Până la revedere, să ne citim cu bine și să vă intre toate serviciile pe tușă.

ACESTE TEXTE ȚI-AU FOST OFERITE DE:

Seria de articole Wimbledon 2017, faza pe slice v-a fost oferită de Eurosport, singura televiziune care transmite integral și exclusiv cele patru turnee de Grand Slam în România. Încasările vor fi donate în scop caritabil.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.