Ţin minte că la primul meu turneu de fotbal în afara ţării, undeva spre sudul Franţei, la Limoges, au participat opt echipe, dintre care şase erau din Hexagon. În plus faţă de ele eram noi, Juventus Bistriţa, vicecampioni naţionali la minifotbal plus alte câteva reuşite tehnico-tactice remarcabile pentru un club privat din nordul ţării, şi o echipă din Sofia. Ei bine, când am ajuns pe terenurile bazei sportive din Limoges, am avut o tresărire şi pielea de pe braţe a luat-o razna când am văzut că pe trei catarge atârnau steagurile Franţei, Bulgariei şi României. A fost pentru prima dată când am simţit că sunt mândru că-mi reprezint ţara, iar visul meu a fost, atunci, să terminăm cu echipa pe primul loc pentru a auzi imnul acolo. Şi să ţin mâna la piept, aşa cum îl vedea pe Hagi în fotbalul adevărat.
Evident, am terminat pe penultimul loc turneul, dar am bifat primul şi singurul meu gol din foarfecă, plus o poveste cu un tip negru care m-a luat pe sus după ce m-a ajuns în sprint, deşi eu plecasem de la mijlocul terenului pe contraatac, iar el de la careul nostru. M-au mai mulţumit şi faptul că nu a cântat imnul nici măcar pentru echipele câştigătoare sau faptul că bulgarii au fost sub noi, ceea ce pentru echipa noastră – mai tânără cu un an decât celelalte de acolo – era până la urmă o realizare. Tot acolo mi-am rupt gleznele fără să îmi dau seama, am făcut accident cu autocarul, mă rog… lucruri complicate care metită povestite pe larg şi pe rând.
Ce mi-a rămas însă în cap de acolo este steagul României care flutura acolo, sus, şi pe care nu am reuşit să-l onorez aşa cum trebuie. În acest context am văzut astăzi cum echipa feminină de sabie a României a câştigat Campionatele Europene de Scrimă de la Sheffield (UK), iar pe podium au fost obligate să asiste la (probabil) cel mai penibil moment din carierele lor: imnul României a fost confundat de organizatorii evenimentului cu imnul Republicii Socialiste România (Trei Culori), iar fetele au plecat de pe podium după una dintre gafele care vor marca sportul mondial în acest an. Trebuie doar să urmăreşti imaginile şi simţi imediat pumnii pe care-i primeşte un sportiv atunci când atinge cel mai înalt loc de pe un podium internaţional.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
