Nu o să vorbesc despre faptul că Irina Begu a ajuns a 46-a jucătoare în clasamentul WTA după turneul ITF de la București, pentru că toată lumea a vorbit despre asta. Vă voi spune însă câte ceva despre cum simt tenisul, sportul ăsta care la noi este apreciat de pe vremea lui Năstase și a lui Țiriac, dar care în ultima perioadă și-a cam pierdut eroii și trăiește exclusiv din rezultate mediocre la turneele importante sau din calificări în Grupa Mondială a Cupei Davis și reveniri în divizia B a tenisului pe națiuni.
BCR Ladies Open România, turneul organizat de Federația Română de Tenis, a făcut parte din circuitul ITF, fiind însă unul dintre cele mai importante turnee care nu și-au făcut încă loc în calendarul WTA (un soi de Divizia A, dacă-mi permiteți comparația). Dacă premiile pentru turneele ITF se învârt de obicei în jurul sumelor de 10.000 – 25.000 de dolari, turneul de la București a urcat miza totală la 100.000 de dolari, ceea ce a atras jucătoare destul de bune din circuit. A câștigat Begu. Să sperăm că va câștiga din nou o româncă și în 2012, atunci când – spunea Ruxandra Dragomir la final – turneul de la București s-ar putea să facă parte din calendarul WTA. Dar va fi greu, foarte greu. Partea bună este că vestea unei românce câștigătoare a ajuns la urechile multora, iar ăsta e un avantaj pentru organizatori anul viitor, când lumea se va înghesui să vadă fetele la treabă.
Nu am apucat să ajung în timpul săptămânii la turneul organizat în Herăstrău, dar Alex a insistat să ajung, astfel că sâmbătă mi-am făcut timp să văd finala. Și, ca de obicei, am asistat la un stat în stat. Un sport care, atunci când îl privești, transformă complet ceea ce se află lângă tine. Urmărești jucătorii sau jucătoarele pe zgura perfectă, asculți loviturile rachetelor și vezi copiii de mingi într-un aer care transformă instantaneu zona de Românie în care te afli într-una demnă de o cauză mai bună. E liniște în timpul schimbului de mingi, lumea aplaudă civilizat, își încurajează favoritul sau favorita fără a ieși în evidență prin răcnete cretine, iar atmosfera este una de familie. Simți că poți să-ți duci soția și copiii la tenis, simți că nu pot să vadă decât lucruri frumoase acolo.
Același lucru se întâmplă la oricare dintre cele două turnee principale care au loc la București (cel al băieților urmează la toamnă și, de la anul, în primăvară, în plin sezon al zgurei). Nu degeaba a fost poreclit tenisul “sportul alb”: ori de câte ori ajungi la arena centrală a unui turneu, ești cuprins de o liniște plăcută, te relaxezi și urmărești în tihnă sportul, jocul în sine. Este, probabil, singurul sport care se practică la nivel înalt în România în care spectatorii nu au stricat definitiv starea naturală a spectacolului oferit de atleți.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
