Sarea Britanie

Era trecut de mijlocul zilei de tenis la Roland-Garros când Naomi Osaka a postat pe Instagram, Twitter și pe toate celelalte rețele pe care nu-i nevoită să răspundă la întrebările jurnaliștilor că se retrage de la Roland-Garros, citând probleme care țin mai degrabă de psihologie decât de sport. Așa că ziua în care jucau trei românce s-a transformat în ziua în care prima calificată în turul 3 e de fapt a patra: Ana Bogdan, cea care ar fi trebuit să fie următoarea adversară a lui Naomi.

N-o să stăm să analizăm situația Osakăi, pentru că-s lucruri prea serioase pentru a le discuta în texte construite pe structură satirică. Dar ne bucurăm că Ana este precoce și ajunge în turul al treilea înainte ca unele dintre jucătoare să-și fi jucat meciurile din turul întâi. Și vă spunem că unele ziare – știți voi care – vor găsi informația importantă din povestea asta și-ți vor spune în titluri cât ecranul chiar și ce sumă a câștigat Ana fără să facă nimic. Pentru că se știe că între cele mai bune 128 de jucătoare ale lumii ajungi prin tragere la sorți.

Baftă, Ana. Și pace, Naomi.

Dar mai ales bravo, Sorana. Pentru că urmărim cu atenție și îngrijorare desfășurarea acțiunii din afara terenului, dar nu uităm de ce ne-am adunat aici.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Sorana Cîrstea – Johanna Konta: 7-6, 6-2

Sincer, nu mă prea interesează cine o bate pe Konta în turnee. Cât timp apare un tren care să ne salveze de manierismele dinainte de serviciu, când fata pare că se pregătește pentru Campionatul Mondial de yo-yo, faza pe fasole la micul dejun, mi-e egal ce pecete poartă locomotiva. TGV, Maglev, Orient Express, Mocăniță, toate-s binevenite și îndelung aplaudate cu palma după ceafă.

Când pe Konta o atinge însă câte-o garnitură CFR, bucuria se multiplică.

Mai ales că Sorana a ajuns într-un moment al carierei în care s-a scuturat de toate păcatele tinereții. Altădată, dacă avea break în spate în prima parte a setului întâi, ar fi putut să gătească oțel inoxidabil în oala sub presiune care i se ascundea sub bentiță. Astăzi, a luat-o la dans pe Konta și a învârtit-o până când a amețit într-un tiebreak care a fost atât upercut de set 1, cât și greutate care a atârnat pe creierul Johannei în setul al doilea.

Sorana nu joacă anul ăsta mai bine sau mai prost decât o făcea până acum. E pur și simplu altă jucătoare față de ce vedeam acum doi-trei ani. Una pentru care tenisul își găsește sens și după un forehand trimis în afara tușei. Între Sorana 2021 și Sorana 2019 nu există diferențe de timp, ci de clepsidră. Timpul trece mult mai lent, iar fiecare fir de nisip e trecut printre degete la numărătoare.

Spuneți-i maturitate, dacă vreți. Dar, în tenis, unitatea de măsură a maturității e numărul de seturi și de meciuri și de turnee câștigate.

Mihaela Buzărnescu – Arantxa Rus: 7-5, 7-5

Dacă omenirea și-ar fi propus fix astăzi să înțeleagă în sfârșit femeile, nu cred că ar fi putut exista o zi mai anapoda pentru asta. Iar meciul dintre Miki Buzz și conglomeratul onomastic olandezo-hispano-român nu a făcut decât să complice și mai mult lucrurile.

Totul a început cu Miki pe patine, încercând să învețe să-și țină echilibrul și să se lanseze în dublu Rittberger pe zgură. Așa a ajuns Rus la 5-2 în primul set, moment în care am mutat și noi pe meciul lui Federer, să scăpăm de durere și necaz. Din fericire, Mihaela nu și-a permis luxul ăsta (că nu-i Osaka, să facă ce vrea) și a fost nevoită să se descurce cu armele pe care le are într-un sezon – hai să-i zicem – suboptimal. Iar Meekee a băgat a doua și s-a prins că nu are nevoie de mai mult pentru a-i frânge grisinele colegei cu nume de Medvedev. Așa a câștigat Miki 10 din următoarele 12 game-uri și a accelerat pe lângă olandeză ca bicicletele pe lângă lebedele care se leagănă leneș pe canalele din Amsterdam.

S-a făcut, deci, 7-5, 5-2. Și fix când am mutat înapoi pe meciul ăsta, pentru că ne plac happy-end-urile și genericul de la final, lăsându-l pe Roger să dezoseze liniștit uzbeci, Miki s-a deconectat de la rețea și a început să se-nvârtă prin colb fix cât să-i dea olandezei speranța la o viață mai bună. Și s-a făcut 5-5 și a venit momentul în care, în mod normal, Miki desțelenește sfinți și personaje biblice întru liniștirea spiritelor. Dar Buzărnescu a luat apoi break-ul și și-a făcut serviciul și a salutat publicul și ne-a lăsat să credem că viața de cronicar e dubioasă atunci când nu înțelegi nimic din meciul pe care tocmai l-ai urmărit.

Irina Begu – Serena Williams: 6-7, 6-2

Vezi două seturi în dreptul Serenei și ți-ar putea trece prin cap că Irina a jucat rolul primei victime într-un film horror. O știți, cea care ne părăsește prima, fără ca dispariția ei să fie băgată neapărat în seamă de restul grupului.

N-a fost însă ușor pentru Serena. În primul rând, pentru că Irina a simțit că are o ocazie extrem de rară de a colora titlurile tuturor site-urilor care scriu despre tenis pe tot Globul: nu doar c-o bătea pe Serena, dar o bătea în ceea ce a fost prima sesiune de seară din istoria Roland-Garros-ului. Mă rog, n-a fost nimic special, doar s-a jucat în sfârșit sub becuri, chit că fără spectatori în tribune, trimiși la culcare de regulile pandemice din Paris. Și din senzația asta că poți pune degetul pe o părticică de istorie s-a născut un prim set în care Irina s-a călcat pe bombeuri cu Serena fără să dea impresia că-i inferioară în clasament, joc, talent sau orice alt criteriu relevant când vine vorba de tenis.

Irina a servit pentru set la 6-5 pentru ea, i-a luat trei break-uri Serenei (o fi suprafață care frânează mingea, dar când vine de la Serena îți înnoadă tuberculii și dacă-i sub apă) și apoi a ajuns într-un tiebreak pe care l-a dominat, l-a condus și ar fi trebuit să-l și câștige dacă doamna Williams nu-și găsea măciucile fix la cele două mingi de set ale Irinei.

Setul al doilea n-a mai existat. Irina și-a petrecut timpul mușcându-și nervoasă buzele după ce-a ratat ocazia din primul set, în timp ce Serena a utilizat Chatrier-ul ca pe terenul de tenis din fundul curții, încercând să se adapteze la zgură pentru meciul din turul următor.

Cu Miki Buzărnescu. Zeițe și sfinți care zboară la înălțime mică. N-are cum să nu iasă bine.

Iga Swiatek – Kaja Juvan: 6-0, 7-6

Iga a început Roland-Garros-ul cum l-a terminat pe anteriorul. Singura diferență e făcută de faptul că, în cele 8 luni care despart actuala ediție a turneului de anterioara, Iga nu mai e adolescenta ai cărei obraji se înroșesc de fiecare dată când camerele o caută pe teren, ci a prins un strat de patină și și-a dezvoltat talentul de a ține ochii deschiși și bărbia ridicată. O fi parțial de la faptul că fix azi a făcut 20 de ani. Nu mai zic de faptul că acum e ceva mai cald la Paris și Swiatek nu mai poartă echipamentul de ninja cu care, a adevărat, le-a cam răsturnat pe colegele de circuit venind fără frâne pe zgură în toamna anului trecut.

În urma meciului de astăzi, jucat între două prietene bune, colege de generație și probabil adversare până când retragerea le va despărți, prima concluzie – și cea mai importantă – este că Iga e că nu-i Leana Ostapenko. Știam deja asta pentru că-i vizibil din mișcări, rezultate și cătare. Dar Iga a reușit să-și câștige primul meci jucat la Roland-Garros după ce-a luat turneul, iar Ostapenko nu se prea poate lăuda cu asta. Bine, Nănașa nu se prea poate lăuda cu nimic altceva în afară de trofeul ăla nenoricit, dar așa-i sportul, mai face mișto de tine din când în când ca să vezi contrastul dintre ce ești și ce ai fi putut să fii.

Tamara Zidansek – Bianca Andreescu: 6-7, 7-6, 9-7

Vorbim despre Bianca Andreescu de atât de mult timp, încât ai paria că mai are un an-doi și se pregătește de retragere. A luat și US Open-ul, a trecut și prin tradiționala perioadă de accidentări prin care calcă orice sportiv cu ștaif, deci îi mai rămâne doar să le dea ștafeta oițelor tinere și să se retragă la căldură într-o cabană din Quebec.

Dar Bibi are doar 20 de ani și cariera ei de-abia începe, așa cum de-abia încep și încercările noastre de a o naturaliza cu forța și fără s-o întrebăm în prealabil. Sau s-o întrebăm insistent până-i iese sânge pe urechi, așa cum ne place nouă să ne afirmăm.

Azi, Bianca ne-a ajutat involuntar să trecem mai ușor peste problemele astea. Pentru că a pierdut, deci clar nu-i a noastră. Chiar dacă la 5-4 în decisiv, pe propriul serviciu, a fost la un singur game să fie româncă mândră, Andreescu a căzut sfârșită în țărână după un maraton de aproape 3 ore și jumătate și a fost nevoită să se trateze cu sirop de arțar.

Roger Federer – Denis Istomin: 6-2, 6-4, 6-3

Nu-s eu un tip emotiv, dar la finalul meciului m-au podidit lacrimile ca la Titanic când spectatorii au lăsat mândria și croissant-ul din mână și s-au ridicat în picioare să aplaude victoria lui Roger, aflat la primul Slam după nici nu mai știu cât timp. Roger a dispărut în infirmerie odată cu virusul și apare odată cu vaccinul, iar dacă nici asta nu e dovada perfectă că al Federer este însăși viața, nu știu care-ar mai putea fi.

Partea și mai bună e că meciul cu Istomin a părut că face parte din cariera ante-pandemică a lui Roger, cea în care un meci cu Denis în primul tur la un Slam era echivalent cu o ședință de stretching ceva mai lungă. Iar asta e o veste perfectă în condițiile în care Fed a jucat anul ăsta, după ce i s-au sudat ligamentele alea nenoricite, doar trei meciuri, pierzând două cu d-alde Basilashvili și Andujar. Marius Copil-style, așa.

Azi n-am mai văzut nicio urmă de rugină în meciul cu Istomin. Ba mai mult, am avut relaxarea de a urmări la lucru ultimul romantic al tenisului într-o demonstrație de tenis-violoncel, discplină căreia-i vom duce lipsa cum îi ducem lipsa lui Zidane în fotbal. Normal că rămân unii să câștige meciuri și competiții, dar s-a cam dus balsamul de pe suflet.

Sofia Kenin – Jelena Ostapenko: 6-4, 4-6, 6-3

Dragă Naomi, dacă există o jucătoare care are tot dreptul să ceară pauză de la conferințele de presă de la Roland-Garros, aia e Nănașa Ostapenko. În loc să-și împrăștie laserele de-a lungul întregii cariere, mizând pe constanță și pe presiune uniformă, Leana și-a concentrat fasciculele pe cele două săptămâni din 2017 în care a tăiat fără discriminare toate materialele pe care le-a prins pe masa de lucru. De atunci, sora noastră vitregă a mai câștigat doar două meciuri la Paris și un pic mai multe în toate celelalte turnee la care a participat și se bucură de faptul că pandemia a distrus conceptul de clasament WTA, pentru că altfel astăzi ar fi jucat în ITF-uri la Herăstrău în loc să piardă timp și bani cu avioane și hoteluri la Paris.

Dincolo, Kenin a fost finalistă a turneului anul trecut (scriu asta pentru mine, pentru că uit mereu) și a revenit pe zgură ca să facă ce știe mai bine: să zboare pe sub radar, să toace mărunt tot ce prinde și să ajungă prin semifinale și finale fără să facă show din asta. De parcă asta i-ar fi meseria, cum ar veni. Și nici nu-și pierde viața pe internet, călărind Instagram-ul. Bilă albă și fir întins.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: