Șicana Cîrstea

Și-apoi s-a întâmplat asta.

Fata asta, care a explodat în tenis luându-se de guler cu Serena și Sharapova, deci cu balaurii în versiunea lor originală, se află de ceva vreme pe un drum propriu pe care încearcă să ne demonstreze că istoria se poate repeta. Și că, uneori, repetarea nu e mama înțelepciunii, ci doar o metodă de a-ți demonstra ție însăți că locul 21 mondial, vârful absolut al carierei, e doar o eroare a matricei. Și că Tașkent și Istanbul, cele două titluri pe care le-ai adunat cu racheta în mână, sunt doar indicatori, nu repere absolute.

Pentru că n-ai cum să te iei de guler cu balaurii atunci când ei sunt în floare fără să ai potențial mai mare decât locul 21 mondial.

Meciul cu Rybakina din turul al treilea de la US Open a avut prea multe fațete ca să le putem acoperi într-o cronică de câteva paragrafe. A fost ca un zar infinit care de fiecare dată indică o valoare superioară într-un ritm din ce în ce mai apăsat. E clar că primești semnale dintr-o lume pe care nu o cunoști pe de-a întregul.

Sorana a săpat milimetru cu milimetru în încrederea unei jucătoare care de ceva vreme reprezintă un bolard al tenisului feminin. Unul dintre puținele repere pe care te poți baza turneu după turneu într-un tenis în care culorile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop. De exemplu, a noastră i-a luat astăzi 6 break-uri Elenei, un eveniment în sine, iar pe propriul serviciu a fost, până la un moment dat, granit. Lucrurile au alunecat pe panta imprevizibilului abia în setul decisiv, când garda s-a lăsat și pumnii au penetrat apărările adverse în căutarea loviturii decisive care a venit, a doborât și a închis. N-a fost cu colecții de mingi de meci ratate, cu drame și cu procese de conștiință. A fost cu bisturiu și cu extirpare la prima tăietură a bisturiului după două ore și jumătate de tatonări anestezice.

Sorana nu ajunsese niciodată în optimile US Open până astăzi. Are 33 de ani și, la cum se mișcă – dar mai ales la cum pare că începe să gândească tenisul – avem impresia apăsată că tot ce s-a întâmplat în carieră până acum a fost un preambul mai lung la ceea ce pare că de-abia începe.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE NOUL PORSCHE CAYENNE

---

Novak Djokovic – Laslo Djere: 4-6, 4-6, 6-1, 6-1, 6-3

Eram deja puși în gardă pe tema asta, dar niciodată nu e prea târziu să ne mai luăm câte o scatoalcă de-aducere aminte: echipele mari sunt mari pentru că-și câștigă meciurile chiar și atunci când joacă prost. Asta trecând peste faptul că Nole pare că iese pe plus indiferent de ce mai fac adversarii în rest, vezi preluarea recentă prin asediu a poziției de lider în clasamentul ATP.

Laslo Djere a ratat azi ocazia de a-și bate idolul din tenis într-un moment în care idolului nu i-a trecut prin cap că lucrul ăsta ar putea să fie posibil. A început meciul când Nole era încă pe călcâie, cu un break, apoi a servit impecabil și s-a cocoțat pe înălțimea primelor două seturi, de unde Djokovic părea înecat de praful căruței. Fizic și psihologic, vizibil și metaforic, Nole se pipăia de unul singur ca să se asigure că-i la meci.

Doar că mecanismele mentale ale jucătorilor în curs de dezvoltare le opresc acestora alimentarea cu combustibil atunci când au 2-0 la seturi. Pentru că acolo se termină meciurile lor. Chiar dacă picioarele continuă să se prezinte în spatele tușei pentru a continua partida, capul e deja la dușuri, unde se pregătește de turul următor și, în acest caz, sărbătorește o victorie cum nu a fost alta în tenisul din Serbia. Un miraj, o proiecție a dorinței aprinse în contrast cu realitatea contondentă.

Iar de aici până când Nole îți răstoarnă masa de nuntă nu e decât un pas. Pe care sârbul îl execută amplu, ca o paranteză largă care înghite ultimele trei seturi într-o singură mișcare de mandibulă.

Ce rămâne de văzut în viitorul apropiat este dacă maratonul de azi îi va frâna lui Nole avântul. Chiar dacă bea apă amestecată cu fericire și nu i-a apărut încă niciun fir de păr alb pe freza aia de personaj Lego, sprintul își cere în general fonciirea când ți-ai dat kilometrajul peste cap, chiar dacă ești un Porsche 911.

Ce știm noi, însă, despre cât și ce pot oamenii ăștia bizari și formidabili în același timp?

Iga Swiatek – Kaja Juvan: 6-0, 6-1

Se aud din public tot mai multe voci care o acuză pe Iga că nu face spectacol și că are un joc tern și plictisitor. Pe lângă faptul că ei îi pasă mult și apăsat de părerile esteților de fotoliu, treaba e că până când scorul din tenis va premia și impresia artistică, așa cum se întâmplă la patinaj sau la dansuri, întregul val de străflocare în fața eficienței milimetrice a Igăi e egal cu numărul de game-uri câștigate de Kaja Juvan în primul set al meciului de azi.

În plus, nu vreau să vă stric seara de vineri și weekend-ul, dar vă reamintesc că Swiatek are abia 22 de ani, vârstă la care o cunoștință comună a noastră care ne-a ținut treji în ultimul deceniu abia începea să ne dea speranțe de mai bine. Iga e monstru la ora asta și nu-i filează niciun bec care să ne lase să credem că i se va înfunda motorul sau nu-i va mai intra levierul într-a șasea.

Și să știți că-i greu și pentru noi, cronicarii care i-au prins toată cariera încă de la începuturi. În câte moduri poți să scrii despre un meci în care Iga și-a snopit adversara fără să plictisești onor publicul cititor? Fiecare victorie despre care în mod normal ziarele scriu un paragraf trebuie analizată aici în stilul caracteristic, deci trebuie să găsim soluții și metafore care să ne scoată din plictis. Practic, suntem în situația lui madam Juvan, cu mențiunea că pe noi nu ne plătește nimeni dacă scriem cum a jucat ea azi. Plus că noi ajungem sigur în finale și le și jucăm pe ambele.

Râdem amar de necăjita de slovenă, deși personal îmi place de Kaja. E o tipă necontondentă care-și vede de muncă și care se înroșește urgent dac-o feliciți pentru te-miri-ce victorie. Adică un fel de Iga, dar fără iatagane. Fără organul necunoscut care-o face pe Swiatek să regretăm momentele în care ne plângeam că odată cu Serena nu va mai exista o jucătoare care să domine tenisul și să fie reper de eficiență și de putere.

A bătut Iga cu 12-1. Asta ar fi trebuit să fie cronica. Ne mai vedem noi pe-aici – noi mai găsim metafore, ea mai găsește roșii pe care să le facă bulion.

Jelena Ostapenko – Bernarda Pera: 4-6, 6-3, 6-3

Vă dați seama că n-am avut nicio tragere de inimă să mă apuc să-mi stric începutul de weekend cu o cronică a victoriei Nănașei în turul al treilea. Dar ne-am ignorat reciproc cam mult săptămâna asta, în care a ea a bătut de trei ori – și de fiecare dată în trei seturi, cu muncă și efort, cum de altfel merită în tot restul carierei.

Pe de altă parte, am găsit fotografia de mai jos, executată chiar în timpul meciului cu Bernarda Pera, și nu am putut să mă abțin să vă arăt cum se vede mingea de tenis când pleacă din racheta femeii. Vă imaginați că nu-i ușor să vii la întâlnire cu Leana dacă ești genul care are acasă colecție de flori de câmp în clasor și e fotograf de insecte. Ou s-a făcut mingea aia, i-a chemat șeful la birou pe toți inginerii de la Wilson ca să analizeze fotografia asta cum se uită astronomii și fizicienii la câte-o bucată de asteroid căzută prin taiga.

E foarte clar, deci, de ce e greu s-o bați pe Nănașa atunci când bastârcile intră în teren. Și prin „intră” mă refer la faptul că scoți mingea din asfalt prin cezariană după ce-o înfige Jelena cu forehand-ul.

Și când îi intră, uite-o-n optimi.

Caroline Wozniacki – Jennifer Brady: 4-6, 6-3, 6-1

Nu știu exact care mai e piața scutecelor în Danemarca, dar Woz tocmai s-a asigurat că Olivia și James, recent apăruții în familie, nu vor avea probleme cu asta pe tot parcursul vieții.

Suma de 284.000 de dolari pe care Caroline o primește pentru că s-a calificat în optimi e o stimulent bun de reinserție în câmpul muncii, plus că Woz a pus-o în cârca americanilor, deci statul danez n-are nicio apăsare.

În cu totul altă ordine de idei, băieții de la Adidas au vrut probabil să facă o tzukahara estetico-funcțională cu salopeta aia inspirată din Super Mario, dar o dată ce jucătoarea începe să transpire, peisajul se transformă radical în șantier. Mă miră mereu faptul că o companie care face încălțări și brăcinari de aproape 100 de ani nu se prinde că unele lucruri pot deveni caraghioase vizual. Nici cu colegii de la Nike nu mi-e rușine pe alocuri, iar cu elvețienii de la On de-abia începem să ne obișnuim, deci încă primesc dispense formale.

Din fericire pentru Caro, tenisul ei s-a cam așezat pe șine foarte repede, iar din mină ies deja diamante. Inspirată de Woz, umblă vorba că Angie Kerber a ieșit deja la încălzire