Mărturisesc deschis că nu sunt adeptul teatrului ieftin. Al scenelor înguste, superflue, supeficiale și create exclusiv pentru a dialoga – în sau în afara contextului – cu publicul. Pe de o parte pentru că starea actorului sau a actorilor dispare atunci când dialogul cu publicul este intens și împins până la derizoriu, pe de altă parte pentru că publicul va tinde să confunde sala de teatru cu sala de stand up comedy. Și diferențele merită menținute cu riscul pierderii unui minut de amuzament paralel cu piesa, jocul, complexitatea pesonajelor sau cu însuși teatrul.
Astăzi, în Slugă la doi Stăpâni, piesă scrisă de Carlo Goldoni și pusă în scena la teatrul Masca (site |twitter | Facebook) de Mihai Mălaimare, m-am reîntâlnit cu spiritul înălțător și cu bucuria lăuntrică pe care ți le dă un personaj pus în scenă și jucat excelent. M-am întâlnit însă, în unele momente, și cu un joc dement prin volumul său, uneori irascibil și gratuit agresiv.
Piesa e zgomotoasă. Rare sunt momentele în care personajele nu ridică tonul până la un nivel uneori greu de înțeles în context. Personajele devin isterice în contexte care nu anunță acest lucru, fără ca scena să necesite neapărat o abordare vocală sau dinamică extraordinară. De aici și sentimentul că se strigă, se țipă, se ridică tonul. Vorbim însă de viziunea lui Mălaimare, pentru că o piesă scrisă în 1745, pe vremea în care arlechinii făceau teatrul italian să vibreze, era bazată mai degrabă pe joc scenic decât pe zgomot ieftin. În plus, poveștile celor trei iubiri – unele mai vechi, altele mai noi, unele clasice, altele intens împinse înspre contemporan – nu au neapărată legătură cu disperarea, cu angoasa, cu dihotomia între pacea fervent susținută de scenografie și costume și zgomotul metalic al piesei ca tot unitar. Mai mult, zgomotul, sunetele înalte nu au cum să caracterizeze toate personajele piesei, așa cum am fost lăsați să credem. Vorbim de personaje simbolice care ar fi reușit să atingă substratul comic util prin simpla complexitate a caracterului, a limbajului și – de ce nu – a costumelor inspirate.
Apropo de costume, Mălaimare și-a imaginat un decor hippie, pacifist, unul în care personajele devin simboluri ale libertății, unde fiecare are menirea de a se zbate pe scenă pentru a atinge binele absolut final. Drumul vădit antiagresiv spre care a marșat Mălaimare își are lumina izbăvitoare în scena de final, în care miresele crează un contrast puternic, evident, între abordarea anterioară underground, libertină, puțin abordabilă. Curentul hippie, specific anilor ’70, este evocat deloc subtil și prin pauzele de chitară care, deși au rolul de a amesteca acțiunea venețiană cu aparițiile colorate ale personajelor, tind să rupă complet conținutul de formă.
În toată această nebunie specifică unei piese care poate fi considerată, în special prin specificul personajelor sale, un stâlp al unei commedia dell’arte moderne, apar două personaje interpretate magistral de doi tineri actori ai teatrului Masca. Truffaldino, cel în jurul căruia se țese întreaga intrigă a poveștii, este pus în valoare de Andrei Gonczi, care reușește să-și împace publicul mai ales prin gestică, prin kinetică. Dacă lui Truffaldino i se potrivesc de minune scenele delirante în care acțiunea devine dinamică iar volumul crește simțitor, Andrei Gonczi primește cu brațele deschise aspectul șiret, jovial, jucăuș și ludic al personajului său. Truffaldino-ul lui Gonczi reușește să facă ceea ce celelalte personaje ale piesei nu pot să rezolve prin simplul joc scenic, prin limbaj sau prin situație, fiind astfel nevoite să apeleze la resurse paralele și la adaptări. Vorbesc de jocul scenic din afara reflectorului, de momentele în care este prezent pe scenă, dar nu în prim plan, de gama complexă a comunicării prin gesturi pe care o posedă. La Gonczi, simpla ridicare a unei sprâncene într-un moment cheie face ca scena să expodeze în sarcasm și ironie.
Celălalt personaj uluitor prin alura sa este “Il Dottore”, doctorul Lombardi, interpretat de Valentin Mihalache. Pe lângă statura sa ironic impozantă din piesă (eterna sticlă de alcool și limbajul colorat fac parte din esența singurului personaj care are și o funcție stilistică nominală în Slugă la doi stăpâni), doctorul Lombardi este un personaj care cucerește prin omogenitate și linearitate, fără ca acestea să însemne redundanță. Mihalache interpretează fără cusur un personaj bătrân, aproape senil, nebun, o provocare care nu este de obicei la îndemâna unor actori tineri. Aparițiile sale din piesă nu sunt numeroase, însă Mihalache reușește să-i dea viață doctorului Lombardi fără a-și schimba starea pe parcursul celor 90 de minute de acțiune. Indiferent de pauza pe care o face între aparițiile sale din eternele dialoguri în contradictoriu cu Pantalone (Aurel Sorin Sandu), terminate invariabil cu schimbul “Tâmpitule! – Dobitocule!”, Mihalache reușește să-și mențină personajul în starea de superioritate care-l face pe Lombardi “tatăl” prin excelență. Absolut superbă costumația doctorului Lombardi, cu o abordare hippie-părintească-religioasă care îl scoate imediat în față sub forma de cap al unui șir de personaje terminate, în partea opusă, prin însuși Truffaldino. Studiosus Pater Familias-ul de pe reverul mantiei de scenă a doctorului Lombardi este, de altfel, unul dintre cele mai puternice mesaje nonverbale ale piesei
Merită să ajungeți la teatrul Masca fie și pentru a vedea doar adaptarea retro-modernă a situațiilor, costumele semnate Sanda Mitache și pentru a-i admira pe Truffaldino și pe doctorul Lombardi. Nu veți avea surprize legate de text, în mare parte fidel originalului, dar veți putea vedea o versiune ceva mai acrobatică – la propriu – a piesei Slugă la doi stăpâni.
Îi mulțumesc lui Cristi pentru invitație.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
