Captain Anett

În luna august eram tot la Cluj și vorbeam cu Andrea Petkovic într-un Taycan despe tenis, despre cărți, de-ale vieții. Așa cum se obișnuiește în locurile astea, am virat rapid cumva discuția spre Simona – ne lăudăm și noi cu ce putem când vorbim cu o fată care a urcat pe 9 WTA la un moment dat, că de Cicâldău nu știe nimic. Și atunci, în mașină, Petko mi-a povestit cum a prognozat ea victoria Simonei de la Wimbledon când a văzut că s-a încruntat a război în partida cu Miki Buzărnescu din turul al doilea.

„Gata, Simona câștigă Wimbledon-ul”, i-am spus antrenorului meu.
„De unde știi?” m-a întrebat el.
„Are chestia asta care-i apare pe față când se enervează”.

Eh, chestia asta i-a apărut Simonei astăzi, în finala de la Cluj cu Anett, destul de devreme, după vreo 3 game-uri, când Simona a simțit că sora Kontaveit e croită din alt material față de fetele pe care le-a curentat până acum în turneul ăsta. Și mi-am amintit de ce-a zis Petko atunci.

Ce a omis Petko să-mi spună atunci este ce se întâmplă dacă Simonei nu-i pleacă valurile din frunte din cauză că adversara-i personaj principal într-un film în care tot ea e regizor și scenarist. Ce se întâmplă dacă Anett rămâne în transă și scoate zeamă din fiecare minge, dacă returnează pe toată lungimea meciului cum o făcea Serena înainte să-i sară levierul din viteză a șasea. Și, în general, ce se întâmplă dacă pur și simplu adversara joacă mai bine și mai închegat, în principiu pentru că e singurul căluț din manej care are fân în fața gurii: miza ei nu era fericirea unei săli și reașezarea benzilor pe scripeți după o pauză de un sfert de an, ci una mult mai palpabilă: calificarea la Turneul Campioanelor.

Pe Simona n-a ajutat-o azi nici proverbiala încăpățânare, care azi s-a tradus prin niște rachete aterizate forțat pe teren, nici faptul că venea fără frâne din vârful pârtiei, nici măcar faptul că n-a fost singură în teren, jucând practic un dublu la distanță alături de Ons Jabeur, victima colaterală a acestei finale. Așa cum am învățat împreună în anii ăștia de pribegie prin tenisul cu oxigen rarefiat, acolo unde am fost nevoiți să învățăm singuri, pe crud, care-i eticheta și cum trebuie să ne comportăm când în șenile se agață bolovani, există momente în care motorul noii mașini a vecinului sună pur și simplu mai bine. Și-atunci îl bați pe umăr și-l feliciți pentru achiziție. Chit că-i prima dată în carieră când e-n stare să te facă atent.

Partea bună e că-i putem îndesa în bagaje lui Anett un steag, poate-l agață de-un colț la Guadalajara, în Mexic, unde se joacă în exil Turneul Campioanelor de anul ăsta. La ce elan are, mi-e că nu-i nimeni în jur să-i ridice bariere.

Cronicile de la Transylvania Open ți-au fost oferite de noul Porsche Macan:

Irina Bara / Ekaterine Gorgodze – Aleksandra Krunic / Leslie Pattinama Kerkhove: 4-6, 6-1, 11-9

Meciul ăsta s-a jucat în deschiderea finalei de simplu, deci a fost cam ca la marile concerte rock în care opening act-ul are nu doar onoarea, ci și obligația să încălzească palmele publicului. E adevărat că la Cluj nu a fost public, însă, iar asta a ajutat moral jucătoarele din finala de dublu pentru că atmosfera e aproximativ identică indiferent de cine joacă și de câte jucătoare sunt în teren. Pe de altă parte, e la fel de adevărat că s-au mai văzut cazuri în care Queen a cântat în deschiderea cântărilor Mott the Hopple, iar Zepp a deschis mega concerte pentru Vanilla Fudge. Așa că, indiferent de situație, joci ca și s-ar uita la tine din lojă Ducesa de Cambridge, că la Dej și Gherla n-avem fețe princiare care să ajute situația.

Vorba lui Bahamas:

Well I know it isn’t me that the people came to see
But don’t feel bad
Cause we’re the opening act and yes the place is packed
And so I’m glad
Cause it wasn’t long ago I wasn’t offered a show
Of any kind
So now I try and say yes even if it’s not the best
For me that’s fine

Bun, acum tenis. Ne-am bucurat pentru că Irina Bara ne-a dat motive să fim prezenți în tribune și la primul meci al zilei, pentru că dacă trebuia să scriem doar despre Krunic și Pattinama Kerkhove sau despre Gorgodze nu pupați voi încă un text de încălzire azi. Asta chiar dacă fetele ne sunt cunoștințe vechi, deși au cam zburat pe sub radar în general.

De exemplu, madam Krunic și al ei stil scaiete: fata și-a făcut treaba în continuare conform planului. În august juca semifinală la simplu, în octombrie a băgat finală la dublu, iar dacă mai stă la Cluj o zi o trecem la întreținere și-n noiembrie.

În rest, dincoace de fileu, Gorgodze n-a fost departe să schimbe istoria tenisului: prin august i-a luat set Emmei Răducanu la un ITF jucat în fundul grădinii în SUA, ultimul turneu înainte ca Emma să decoleze spre absolut, ca rachetele lui Elon. Dacă se strofoca puțin și-o bătea pe Răducanu în meciul ăla, a’ mică intra-n calificările de la US Open cu zâmbetul strâmb și brațul încrâncenat.

Gorgodze, colega de aventuri a Irinei la turneul ăsta, a fost nevoită să cheme medicul încă din primul set pentru a-i sfredeli cu tensiometrul în artere. Probabil că soluția aleasă de fizioterapeut a fost o doză de Red Bull, din moment ce de acolo au început ale noastră să-și revină și să le scuture pe vecine. Meciul a fost decis în final în maxi tiebreak, așa cum se cade când în discuție sunt implicate un tensiometru și o finală a fetelor noastre. Pardon: două finale ale fetelor noastre.

Că tot ne-am obișnuit cu oximetre și alte agregate medicale care ne țin sângele în lesă în perioada asta.