Bancu cu Finlanda

Abia ne-am spălat șosetele impregnate cu zgură la Roland-Garros și ne mutăm vreme de un meci de fotbal pe gazonul giuleștean pentru a ne încălzi pentru gazonul regățean de la Wimbledon. Agățați, deci, racheta-n cui, ca Horică Tecău, și căutați-vă ghetele de fotbal prăfuite prin dulapuri. Avem zi de meci.

După ce-am văzut primele două meciuri ale Naționalei de fotbal în grupa din Nations League, am tras două concluzii majore. Una e că nimeni nu înțelege pe de-a-ntregul care-i faza cu Nations League. O competiție mai încâlcită decât Complexitatea Kolmogorov și care a înlocuit amicalele cu un soi de banchet post-campionate interne în care naționalele europene se adună să joace vreme de două săptămâni mai multe meciuri decât a jucat Ferenc Puskas în toată cariera lui. Deci e important de notat că recordurile alea de selecții și de goluri pe care le strâng jucătorii de azi sunt drăguțe și dau bine la CV, dar sunt ca inflația: vedem meciuri și goluri mai multe, dar nu neapărat de aceeași valoare.

A doua concluzie e că am decis unilateral că ar fi prea facil să scriem cronici ale înfrângerilor Naționalei de fotbal. Când pierzi cu Muntenegru și Bosnia, nu-ți prea vine să cauți și să găsești motive de hăhăială. În primul rând le ai în fața ochilor, deci parte din farmecul de a săpa după motive de cârjă nu mai există, în al doilea rând e păcat să le stricăm moralul băieților și cu metafore după ce i-au îndoit deja adversarii cu goluri. Cât timp e greu ca apărarea să facă față centrărilor, e mult mai complicat să facă față și atacurilor frontale.

Doar că m-au invitat oamenii de la PENNY să scriu cronica meciului cu Finlanda după ce m-au analizat psihologic și au concluzionat că-s un hibrid atipic denumit Suporter-Comentator. Ceea ce, în sine, e foarte bine mai ales pentru voi, cititorii, pentru că vă mai spalați din supărări citind relaxat despre cum Pușcaș ratează un penalty, de exemplu. Moment care, altfel, ar face oala cu presiune să ne explodeze-n față.

După acest 1-0 de azi cu Finlanda, problema e că nu vom ști niciodată dacă băieții au jucat în sfârșit fotbal din talent pur sau din frică de metafore caustice. Oricum ar fi, mi-e că după rezultatul ăsta vor veni comenzi pentru cronici ale Naționalei și de acum înainte, deci pregătiți-vă să câștigăm cel puțin un Campionat Mondial sau European în următorii patru ani. Punem anacolutul pe săracu’ Pușcaș până ies două goluri la fiecare penalty bătut.

ACEASTĂ CRONICĂ ÎȚI ESTE OFERITĂ DE PENNY:

Adevărul e că nu mai știm de ceva vreme care e valoarea de piață reală a jucătorilor de la Națională: dacă îi iei separat și-i pui să lege pase de antrenament când camerele nu-s pe ei, băieții noștri par la probe pentru Românii au Talent. Dacă-l întrebi și pe Mișu Stoichiță ce părere are despre ei, omul e gata să ne bage peste rând cu wildcard la Mondialul din Qatar. Doar că, atunci când începe meciul, ai noștri-s stelari în special după primele două cruci cu fire de iarbă aruncate-n sân, până apucă nenorociții ăia de adversari să ne atace și să-i bage spaima și cimentul în ghete lui Chiricheș.

Treaba e că toate astea variază în funcție de adversar și de oră. Și de repriză. Cu Muntenegru, în primul meci al grupei din Nations League, a părut că ai noștri au trimis la meci Naționala de artiști plastici ca să-și imagineze împreună cum arată o natură moartă în versiune cubistă. În al doilea meci, pe care l-am pierdut contra Bosniei, s-a jucat ceva mai dezmorțit, dar de bătut ne-au bătut și oamenii ăia, mai ales pentru că Pușcaș a încurcat butonul de șut cu cel de pasă pe joystick. În meciul cu Finlanda, în care Naționala a debutat acasă în ediția asta a competiției în variantă Iordănescu postmodern, România a jucat minunat în prima repriză și îndoit cu apă în a doua repriză. Au fost jumătăți atât de diferite de meci, încât finlandezii habar n-aveau dacă trebuie să plângă sau să râdă la finalul partidei: pur și simplu nu știau dacă acest 0-1 a fost un rezultat bun sau prost.

Care e, deci, Naționala? Cea care se bucură de fotbal sau cea care se sperie de minge ca de o căpățână de varză murată pe care o găsești la destinație în trollerul cu care ai plecat în vacanța de vară? Probabil că vom afla răspunsul peste vreo trei meciuri, când ne vom prinde matematic dacă la anul jucăm în Nations League cu Andorra sau dacă ne mutăm să ne tragem de brăcinari cu englezii. Diferența dintre preamărire și tobogan stă cumva în bocancii lui Nicușor Bancu și-n mănușile lui Niță. Iar asta ne ajută și ne sperie în același timp.

Veneam, deci, în Giulești după ce programările celor de la UEFA ne-au obligat să începem campania asta cu două înfrângeri legate în Muntenegru și Bosnia. E normal să iei bătaie în deplasare, până la urmă. Uitați-vă la necăjiții de unguri, care au căzut într-o grupă în care păreau țânțari sub șlap: or fi luat ei bătaie în deplasarea din Italia, dar acasă au bătut Anglia și au făcut egal cu Germania. În acest timp, noi avem maximum de puncte până acum acasă, în timp ce ei nu, deci avantaj noi. Oricum, inspirați maghiarii: și-au găsit să joace fotbal fix în competiția asta de care-i pasă doar Andorrei și lui Nicușor Bancu.

Dar să revenim pe Giulești, doamnelor și domnilor, acolo unde băieții de la Națională au fost încurajați zgomotos de galeria Rapidului pe tot parcursul meciului. Când ai stadion nou, promovezi în prima ligă și ai patron care pare că se pricepe să facă treabă, orice meci pe teren propriu e motiv de sărbătoare, indiferent de rezultatele care ne-au adus aici. Nici să-njure nu mai vor băieții din galeria Giuleștiului, care au luat-o cu toții pe drumul lui Moțu Pittiș: livrează hiperbole și versuri în loc de suduieli. Bravo, Rapidule.

Suprinși și ei de faptul că spectatorii din Giulești s-au transformat în cărturari în timp-record, băieții noștri au început meciul cu Finlanda călare pe situație, scoțând flăcări pe toate țevile de evacuare. Până-n minutul 15, timp pe care-l pierdem de obicei tatonând adversarul în timp ce adversarul ne dă una-două boabe, oamenii noștri reușiseră deja să îndoaie bara transversală (Cicâldău ’13) și să rateze un penalty prin George Pușcaș, care a tras șmecherește pe centrul porții, așa cum a văzut el la Benzema. Doar că pe Joronen, portarul Finlandei, nu prea merge să-l traduci ușor, în special din limba maternă.

Așa a început meciul ăsta: cu ai noștri încercând din răsputeri să ne demonstreze că se poate mereu mai rău, deși impresia generală e că s-a ajuns la fundul sacului de rezultate.

Apoi a venit, însă, golul lui Nicușor Bancu. Cu coardele evident dezacordate, Pușcaș a hotărât să nu mai cânte la harpă, ci s-o care. Așa că a trecut la atât de subapreciata muncă fotbalistică de zilier, centrându-i lui Bancu într-o fază în care finlandezii au admirat mingea cum examina Di Caprio cometa în filmul ăla pandemic. S-a făcut 1-0, Nicușor făcea în sfârșit treabă bună la București, iar în plămâni ne intra pentru prima dată oxigen după ce de peste 200 de minute ne obișnuisem să respirăm păcură. Ne-am bucurat atât de mult de golul ăsta, încât nici măcar nu am mai stat să ne-ntrebăm ce căuta Bancu singur în mijlocul careului la centrarea vârfului de atac când el joacă fundaș lateral. Dar, din partea noastră, să dea gol și portarul Florin Niță: cât timp arbitrul taie cu latul palmei aerul spre centru, lăsăm așa, nu mai feliem.

N-a dat gol Niță, dar a apărat la o fază în care noi, infidelii, am simțit în fundul stomacului că mingea a intrat în poartă și ne-a stricat seara. De-abia începuse repriza a doua, ai noștri veniseră de la vestiare cu frâna de mână trasă, iar Teemu Pukki i-a pasat lui Pojhanpalo în mijlocul careului, de unde finlandezul nu trebuia decât să bage găina-n cuibar. A trântit însă Niță o mână vitruviană care a băgat faza nordicilor pe sens interzis. Singurul defect al lui Niță în meciul ăsta a fost că nu s-a născut cu vreo 30 de ani mai devreme, să ne apere poarta în meciul ăla cu Suedia.

Au urmat apoi două ratări ale lui Pușcaș, care probabil c-a uitat să-și regleze geometria anvelopelor când a schimbat setul de iarnă cu cel de vară. Dincolo, în meciul paralel din grupă, Muntenegru egala Bosnia, rezultat care dovedește că n-om avea noi o nouă generație de aur la talent, dar suntem campioni mondiali la jocul rezultatelor, care ne oferă tradiționala doză de optimism matematic: cât timp avem încă șanse să ne câștigăm grupa, nici măcar nu mai contează că suntem încă pe ultimul loc. Practic, lucrăm cu potențial, nu cu rezultate palpabile, ceea ce ne transformă într-un soi de brokeri la bursa fotbalului. E adevărat că brokerajul e treabă riscantă pe alocuri: când te rupe francul elvețian, când cad băncile americane sau când finlandezul Pohjanpalo dă pe lângă poartă de la 6 metri pentru că s-a încălțat cu pantofii de nuntă cu șpiț subțire. S-a întâmplat în minutul 87, când probabil că pe finlandez l-a speriat glasul roților de tren. Mai venim pe Giulești, pare că a fost construit cu râu și ram.

Meciul s-a terminat cu încă o bară a României: Nicușor Bancu a măturat transversala într-o fază în care golul ar fi fost prea mult, dar o ratare a fost prea puțin. Fotbalul și matematicile sale avansate tind uneori să ne depășească.

Avem, deci, prima victorie din grupa de Nations League, motiv de speranțe moderate pentru suporterii normali, motiv de supralicitare a prețurilor pentru unii patroni români de cluburi (cluburi sportive, că ăilalți supralicitează prețurile oricum, indiferent de rezultatele Naționalei) și motiv de fericire pentru Edi Iordănescu, care are în sfârșit argumente solide să doarmă fără iconițe sub pernă. Cel puțin până la următoarea partidă, cu Muntenegru, care va juca rol de tiroliană wireless pentru națională: ori ne reinventăm hi-tech și învățăm să zburăm, ori ne înfigem cu oiștea-n în molid. Poate că de data asta, dacă tot ne-am prins de cracă în mijlocul vârtejului, facem cumva să nu ne-o înfigem în ochi până ne scarpină la pata galbenă.