Bun, și acum aș vrea să mergeți la albumul de fotografii (chiar așa) și să vă priviți așa cum erați în anul 2005.
Ce făceați dumneavoastră în anul 2005? Aveați cu patruzeci de kilograme mai puțin? Trăgeați speranțe că o să reformeze Băsescu (Petrov, lol) sistemul ticăloșit? Citeați Paulo Coelho? Aveați post telefonic fix? Celular la care ținea bateria o săptămână și pe care, din când în când, îl mai aruncați pe geam doar ca să verificați că are nouă vieți, ca pisicile? Vă suna celularul cu un șlagăr O-Zone? Erați, poate, mai avut și telefonul mobil prezenta și clapetă?
Mai știți parola de hi5?
Ce făceați, vreau să știu: o ardeați pe hi5? Dădeați buzz pe messenger toată ziua? Aveați Dacie-zâmbetul lui Iliescu și, nemernica, nu pleca niciodată de la prima cheie? Ce este – vi s-a făcut dor de Crazy Frog?
Sau, poate, vizionați filmul artistic Mr. & Mrs. Smith la singurul mall din capitala țării noastre? Vă minunați de prostiile debitate de George W. Bush? Vă revolta amănuntul că, la fotbal masculin, campioană en-titre era Grecia?
Acum vreau să știu cum s-a schimbat viața dumneavoastră profesională de atunci? Ați avut, vorba lui Pițurcă sau Tata Puiu sau oricine altcineva, reușite și eșecuri? Ați devenit antreprenor? V-au cocoșat ăștia cu impozitele și ați emigrat? Ați fost bugetar și v-a mers vechimea? Ați jucat solitaire între zilele de salariu, așteptând concediul de vară și concediul de iarnă? Ați descoperit frumusețea sabaticului? Ce-ați făcut cu timpul care vi s-a dat? Doamnelor, ce culoare se purta în vara aceea?
Embed from Getty Images
Cât de distractiv e să fii Nadal?
V-am luat pe această cale ocolită pentru a vă atrage atenția că nu e ușor (și poate nici măcar atât de distractiv) să fii Rafael Nadal.
Dumnealui, din 2005 până acum, cât a fost sănătos, a pierdut două (îmi pare rău, Adi Despot!) partide la Roland Garros din nouăzeci și șapte de confruntări. A câștigat 12 trofee la Paris, cât să-și facă muzeu personal.
Și dacă îl ține bunul Dumnezeu în două picioare și îi lasă măcar o mână va continua să câștige în restul zilelor noastre pe pământ. Doar timpul îl poate învinge. Oamenii au încercat – nu, nu se poate.
Embed from Getty Images
Și extratereștrii chelesc?
Rafael Nadal nu e un jucător ca alții de pe lumea asta, de altfel e foarte posibil să nici nu fie de pe lumea asta, să ne fi fost simulat ca-n Matrix. Brațele lui bionice, mișcarea lui de om-păianjen născut pe zgură, chiar și ticurile sale insuportabile… Chiar așa: și extratereștrii chelesc?
Ce e uluitor la Nadal nu e că bate pe oricine îndrăznește să intre pe zgura lui, ci cum reușește să nu se plictisească pe sine de propria perfecțiune.
Cum e să fii așa un geniu? Există, iată, indiscutabil genii în tenisul de câmp – îndeosebi pe zgură. Păcat că Rafa își tace desăvârșirea.
Amănunte dinaintea erei noastre
Cu ani și ani și ani în urmă, am scris cronica unei finale de la Roland Garros, câștigată firește de Rafael Nadal.
Eram tânăr ziarist la un cotidian central. Profitând de venirea verii, colegii mei plecaseră prin munți, pe la mare, pe la băi, la pescuit prin Deltă. Era pe vremea când încă existau ziare tipărite și, pentru ca oamenii din Bârlad să se bucure de cronică în zori, ziarul călătorea toată noaptea cu trenul. Nu mai aveam și porumbei-călători să ducă vești în cioc pe atunci, cred că abia se pensionaseră.
Era o cronică entuziastă, eram toți tineri și acum aș vrea să scriu că l-am profețit, că l-am proorocit pe acest monstru bun care va cuceri an de an Parisul, ca într-un incredibil și formidabil blestem, dar adevărul e că nici măcar Nadal nu știa pe atunci că nu poate fi învins pe zgură, iar eu, paranoic de mic, pizmuindu-i trupul herculean, pizmuindu-i bicepșii, îl bănuiam că n-a mâncat în viață doar friptură. Am puterea să recunosc că am greșit.
Embed from Getty Images
Pe cine vor aplauda firele de iarbă?
Și mai e ceva: zeii nu i-au dat lui Rafael Nadal doar această flacără care-i arde etern umerii și-l condamnă la muncă silnică și glorie și avere. El nu are doar această inimă care bate în ritmul dansului pe zgură, el are ceva și mai greu de crezut. Nu cunoaște, în mileniul-selfie, patima scrântirii întru sine.
Rafael Nadal, legendarul Rafael Nadal, nu e îmbătat cu orgoliu, el nu-i disprețuiește pe cei care nu au cunoscut aceleași daruri, el pare întotdeauna puțin încurcat când trebuie să-și explice inexplicabila artă.
Uneori îl visez ca pe un bătrân călugăr retras în munți doar pentru ca splendoarea lipsei sale de vanitate să nu-i rănească pe alții.
Vara, vara însă!, nu s-a încheiat, iar mai departe începe o altă poveste, în care Rafael Nadal este – la fel de greu de crezut – de obicei doar un personaj secundar. Pe cine vor aplauda firele de iarbă?
Aceste texte îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
