Rafinatorul

Loto 6 din 49 și Noroc. Așa trebuie să se simtă băieții ăștia de prin ATP atunci când combinația de destin, noroc, valoare, tupeu și kick la serviciu îi aduce față în față cu Hydra spaniolă: ca la tragerea specială, privind cu un amestec de regret și speranță-n fum cum bila lor nu apare pe ecran. Știi că întotdeauna există o șansă să câștigi, că de-aia-i mingea rotundă și are multe aspecte, dar mai degrabă ești convins că bați drumul degeaba până la chioșc să pui bilet.

Deși are deja 36 de ani și-un picior din care cresc toarte osoase ca din cupa de la Roland-Garros, Rafa Nadal e-n stare să câștige în continuare trofeul la Paris cu lejeritatea cu care-și scoate subansamblele dintre craci înainte de serviciu și i le bagă adversarului prin gâtlej fără ca ăla să se prindă că are admisia blocată cu un pumn de cârpe. Știe doar că nu mai are aer și că respiră greu și că nu-i ies loviturile. N-are altă explicație. „O fi de la Chatrier”.

Ca-n fotbalul românesc, transformat în cârnat de măcelarii din Muntenegru, orice speranță la transfomarea taurului în tocăniță rămâne fix speranță zi după zi, an după an, pentru că realitatea se stropșește la noi cu limbă de bovidae.

Undeva prin setul al doilea, Ruud – sculptură finisată chiar la academia spaniolului – făcuse break, s-a dus la 3-1 și și-a cerut independența față de Republica Nadalia. Din momentul ăla, Rafa a ridicat gardurile împărăției până-n exosferă și n-a mai pierdut niciun game până la finalul meciului. Ba chiar și punctele câștigate de Ruud au fost rare ca norvegienii ajunși în finale de Slam.

Finala cu Ruud fost un meci care a semănat cu întreg turneul lui Nadal, care la rândul lui a părut un film hollywoodian: Trei tururi pline de fericire și de floricele, apoi a aterizat intriga în meciul cu Auger-Aliassime, care l-a perpelit pe Rafa prin zgură și i-a dat să guste din praful portocaliu pe care altfel îl basculează rivalii cu polonicul de 20 de ani încoace, apoi a fost punctul culminant cu Nole, în sferturi, când s-a jucat o pseudo-finală în care Rafa și-a luat revanșa pentru nenorocirea de anul trecut, iar apoi a fost sprint spre happy-end. Cu victime, cu adversari scoși în cârje fizice (Zverev) și mentale (Ruud). Toți au trecut prin fața lui Rafa precum cadrele unui film analog prin fața proiectorului: în șir rapid, fără să lase urme decât în mintea celor care-i susțin.

Norvegianul Ruud a fost azi ca o căpriță prinsă nu-n fața farurilor, ci în mijlocul inundațiilor apocaliptice după ce trece stihia. A behăit în van după ajutor cu ochii umezi și triști. Deși a demonstrat în ultimul an că-i un alchimist care știe să transforme zgura în victorii, Casper a părut în meciul ăsta, cu excepția unor game-uri orfane din setul al doilea, un tip plătit de organizatori să joace rol de sparring cu scopul de a trage de timp pentru ca spectatorii să nu ceară refund.

Nadal a intrat în teren atât de hotărât să-și adauge în palmares al paișpelea trofeu la Roland Garros, încât ar fi bătut lejer până și un alt Nadal, o clonă perfectă a originalului, dacă ar fi stat de cealaltă parte a fileului.

Asta a fost senzația pe care am avut-o cu toții: că vedem la muncă un tip care poate scoate mingi din orice poziție, transformând drepte adverse de care noi, cei normali, am fi divorțat fără replică, în contraatacuri pe care adversarul le primește cu scuturile coborâte. În faza de atac, Nadal și-a pus la treabă clasicele cârlige de stânga care se-nvârt în aer ca sfârleaza și care, după ce cad pe zgură, se duc direct în rai.

Nadal a câștigat al 14-lea său Roland-Garros pierzând trei seturi pe tot parcursul competiției. Altădată o făcea fără aceste jertfe. Pasămite o fi îmbătrânit. E trecut, cum ar zice oamenii care se uită la tenis între două meciuri de Liga 1. Nu mai joacă așa cum o făcea înainte. E mai lent. Nu-i mai sperie pe adversari. E cap de serie 5, unde e Nadalul ăla de pe vremuri, cu care începea tragerea la sorți?

Omul ăsta, depășit și terminat, a câștigat al 14-lea Slam la Paris, al doilea din două anul ăsta și al 22-lea în total în condițiile astea vitrege. Nici măcar vinul franțuzesc păstrat în hrube nu îmbătrânește atât de bine.

Ne recitim la Wimbledon, nici măcar trei săptămâni n-aveți liniște.

Vamos la muncă, ne-am distrat destul.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.