Fusese 0-1 în primul meci pe care l-am văzut pe Camp Nou. Ciudat, pentru că echipa tocmai câștigase toate trofeele posibile în sezonul anterior. Cu un antrenor nou. Dar se jucase în Trofeul Juan Gamper (Gamper e cel care a înființat echipa catalană), o denumire pompoasă care ascunde, de fapt, meciul de prezentare al echipei, la începutul sezonului. Era 2009, vara, și Manchester City a învins pe un stadion arhiplin, adică în fața a vreo 98.000 de oameni. A fost mai mult spectacol decât fotbal. Pe lungimea întregului gazon fuseseră proiectate imagini din sezonul anterior după ce reflectoarele s-au stins, iar jucătorii au intrat pe rând, în aplauzele fanilor, cu “aura” creată de spoturile luminoase care atrag întreaga atenție pe un stadion lăsat dinadins în beznă. A fost meciul în care a fost prezentată cea mai mare noutate a lotului, un suedez cu nume cu ecouri sârbești care după un sezon a fost aruncat înapoi din Italia din cauza temperamentului său. Mulți zic că din cauza faptului că a fost singurul care spunea ce credea. Dar într-un vestiar care învinge tot nu prea ai ce să comentezi. Dacă ai sau n-ai dreptate nu are importanță.

Am programat vacanța de final de 2011, ca de obicei, cu mult timp înainte. Undeva prin martie făcusem rezervarea hotelului, iar asta mi-a permis să stau la 200 de metri de Plaza Catalunya, un soi de Piața Universității a Barcelonei. Nu știam atunci dacă voi vedea vreun meci, deși mi-aș fi dorit. Sunt fanul declarat al celor de la Real Madrid, dar faptul că suntem din exterior ne acordă dreptul de a merge la meciurile echipelor mari ca la concertele monștrilor sacri ai lumii muzicii. Este imposibil să fii în Barcelona și să mănânci tapas, să te plimbi pe Rambla sau să mergi la cumpărături într-o seară în care joacă FC Barcelona. E păcat, pentru că pierzi una dintre experiențele cu adevărat interesante ale celui mai frumos oraș din lume.

E UȘOR SĂ-ȚI IEI BILET PE CAMP NOU

Să-ți iei bilet la un meci al Barcelonei este și nu este un lucru complicat. Pentru un român este însă ciudat să înțeleagă la început de ce, deși meciul este anunțat și programat cu câteva săptămâni înainte iar biletele par puse în vânzare, trebuie să aștepte până cu cinci zile înainte de partidă pentru a-și alege locurile și a-și plăti biletele. Răspunsul e simplu: socios, fanii abonați ai echipei, au prioritate. Iar ei au dreptul să-și aleagă biletele pe care le doresc până la data “scadenței”, adică la cinci zile înainte de meci, când acestea devin disponibile și pentru publicul larg. Foarte puține în zonele bune ale stadionului, foarte multe la cucurigu, deasupra tuturor, dar disponibile.

CUM CUMPERI?

Ai nevoie de un card pe care să dispui de suma prețurilor biletelor pe care le cumperi. Apoi, ai două variante mari și late. Prima ar fi pe site-ul oficial al echipei. Intri, vezi schița stadionului, îți alegi sectorul și apoi locurile pe care le vrei. După ce plătești online, primești pe mail câte un PDF pentru fiecare bilet. Le printezi pe toate și gata! Ai biletele. Fiecare PDF conține un cod de bare cu care intri în stadion. A doua variantă ar fi prin Servicaixa, serviciul de bileterie al băncii spaniole La Caixa. Aici poți, de altfel, să cumperi bilete la aproape toate meciurile din prima ligă spaniolă (pe Bernabeu am mers tot prin Servicaixa, fără probleme, și m-am cumpărat bilete în chiar primul rând). Până la plata biletelor, pașii sunt aceiași. Diferența e făcută de faptul că nu primești PDF-uri printabile, ci faci altfel: când ajungi în orașul în care e meciul, cauți terminalele Servicaixa (sunt multe, le găsești la sucursalele băncii La Caixa, deci cam peste tot) și bagi cardul cu care ai plătit în bancomatul special. În loc să scoți bani, scoți biletele pe care le-ai cumpărat online. Simplu și eficient.

AI GRIJĂ LA LOCURILE PE CARE LE ALEGI

Deși mă consolasem cu gândul că în perioada sărbătorilor nu se prea joacă fotbal prin Spania, cu câteva zile înainte de a pleca la Barcelona am văzut că, la începutul lunii ianuarie, pe Camp Nou se va juca turul șaisprezecimilor Cupei Regelui Spaniei. Barcelona-Osasuna. Am așteptat “startul” oficial al vânzării biletelor pentru non-socios și am cumpărat două bilete în cel mai apropiat loc de gazon disponibil: peluza sud. Rândul 27, locurile 12 și 14 (pe Camp Nou, în stânga fiecărui rând de scări sunt cifrele impare, în dreapta sunt cifrele pare). Au fost singurele locuri alăturate care pe schiță păreau aproape de gazon.

Și erau. Dar nu așa cum mi-aș fi dorit. Dacă vă veți hotărî vreodată să mergeți pe Camp Nou, evitați să vă cumpărați bilete pe rîndurile 13-27 ale ceea pe ceea ce pe schiță pare al doilea inel. Veți avea surpriza de a vedea, la locul faptei, că acestea intră sub etajul al doilea al tribunei și că vedeți terenul ca la televizor, fără a simți deloc tribunele. Vezi meciul iar terenul e destul de aproape (undeva la 50 de metri), dar te simți izolat de stadion, un sentiment nu tocmai plăcut având în vedere că ești pe cea mai mare arenă a Europei. Până la urmă, se pare, toate stadioanele mari au problemele lor.

Am avut noroc că meciul cu Osasuna nu a fost unul cu tribune foarte aglomerate. 65.000 de spectatori, zice statistica. Iar unele zone din tribune au rămas goale. Am putut, astfel, să ne mutăm pe două locuri libere ceva mai în față, după ce i-am cerut voie unuia dintre oamenii de ordine din zonă. Astfel, din minutul 10, am reparat ce stricasem prin comanda neinspirată a biletelor.

ATMOSFERA: ÎNTRE FASCINAȚIE ȘI PLICTISEALĂ

Pe Camp Nou e plăcut. De fapt, atmosfera generală pe stadionul Barcelonei și pe cel al Realului este cam aceeași. Oameni plini de pasiune, care își ovaționează la scenă deschisă favoriții, care-și cântă imnul ridicați în picioare cu mâna la inimă pentru că așa simt, care-și fac jucătorul favorit să se simtă așa cum merită atunci când intră pe teren, iese de pe teren sau marchează. Și, foarte important, care nu-și înjură adversarii. Nici la Real, nici la Barcelona nu am auzit în tribune scandări care fac referire la adversari. Nici la cei de pe teren, nici la cei tradiționali.

Meciul cu Osasuna a început cu Messi rezervă, iar apariția argentinianului pe teren la încălzire, într-o geacă groasă, în timp ce titularii făceau exerciții, a ridicat lumea în picioare.

Cu toate astea, partida în sine a fost destul de plictisitoare. Văzută din stadion, posesia pe care o are echipa Barcelonei într-un meci de acest tip se traduce prin pase orizontale repetate la infinit și prin momente de joc în care adversarii nu ating deloc mingea, preferând să se așeze pe două linii în așteptarea unei pase filtrante, a unei străluciri personale sau (extrem de rar) a unui șut.

Pe de o parte, jocul Barcelonei este fantastic. Oamenii în blau-grana par mai mulți pe teren. Așezarea lor le dă ocazia de a găsi un coechipier liber indiferent de zona terenului în care se află mingea, iar atacul este gradual, echipa câștigând spațiu și avansând foarte lent, dar sigur. După ce morișca paselor ajunge la Xavi, iar acesta își schimbă direcția de atac spre poartă, atacul în sine începe. Pe de altă parte, jocul de posesie e plictisitor pentru cei din tribune. Sunt minute bune în care îi auzi pe cei din fața ta șoptind, pentru că pasele consecutive într-un ritm special gândit pentru a “adormi” adversarii “adorm” și tribunele. Lumea se trezește la viață pentru câteva secunde când atacul devine incisiv, iar după ce faza se termină se revine la starea de letargie inițială. Camp Nou este deopotrivă spectaculos, impunător și… liniștit. În cea mai mare parte a timpului de joc. Tribunele par că așteaptă ceva alert: o fază, un gol, un un-doi rapid, un tackling care le dă ocazia să tabere verbal pe adversar, o schimbare de jucător.

Revenind la joc, ritmul lent în care Barcelona își construiește fazele îi omoară pe adversari mai mult psihic decât tactic sau tehnic. Am văzut jucători ai Osasunei frustrați efectiv de lipsa mingii. Am văzut tackling-uri la limită cauzate de acest lucru și reacții ulterioare care se traduc prin “normal că-i faultez și merit galben. Ce-oi face, aștept toată viața să piardă mingea?“.

În toată această atmosferă plăcută, dar oarecum ciudată, am văzut câteva “ruperi de ritm” care au făcut mulțimea să se ridice în picioare. Pe lângă fazele celor patru goluri (cu Xavi pasator decisiv la trei dintre ele), fiecare tackling sau intrare mai sănătoasă a lui Puyol era salutată de tribune cu aplauze și urale. Aici vezi că eroul ascuns al celor de la Barcelona primește “tratația” cuvenită acolo unde merită, pentru că la televizor nu se simte astfel. Apoi, momentul zero al meciului a fost intrarea lui Messi pe teren. În minutul 60. Am simțit că stadionul va reacționa frumos încâ de când argentinianul a ieșit la încălzire, deci am pregătit camera pentru momentul intrării. Nu e nevoie să explic în cuvinte, se vede totul pe film.

CÂTEVA CONCLUZII

În rest, s-a terminat 4-0. Oamenii se așteptau, iar finalul de meci i-a găsit mulțumiți, dar nu fascinați că au bătut cu patru goluri diferență. E ciudat, pentru că, neobișnuit cu astfel de rezultate pe stadioanele noastre, te aștepți la aplauze prelungite și la schimburi de bezele între echipă și tribune. Nu se întâmplă asta. Jucătorii au bătut, și-au făcut datoria, iar la final aplaudă tribunele în drumul spre vestiare și atât. Iar la 5 minute de la finalul meciului, stadionul e gol.

Încă ceva: la un moment dat, cu 10 zile înaintea meciului, se vorbea de faptul că acesta ar fi putut fi amânat. Motivul: Guardiola a decis că gazonul trebuie schimbat.Din fericire pentru mine, meciul s-a disputat până la urmă pe Camp Nou. Evident, cu gazonul schimbat. Barcelona a decis sa nu mute meciul amânând schimbarea gazonului pana dupa partida. In schimb, acesta a fost primul meci din istoria stadionului Camp Nou in care fumatul a fost interzis in toate zonele adiacente arenei. “Camp Nou fara fum” a fost mesajul promovat in spoturi pe tot stadionul de Xavi.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.