Novak Djokovic – Tomas Machac: 6-1, 6-4, 6-4

Stați așa, domnu’, îmi arătați încă o dată buletinul? Cum adică aproape 38 și vă prezentați așa la o luptă cu un vlăjgan cu vreo 14 primăveri mai crud, care doarme cu halterele sub pernă și combină la miligram proteinele de calitate cu grăsimile sănătoase și nitrații naturali? Nu-i cu putință. Mai ales că, acum vreo 48 de ore, la bătălia cu micuțul Faria, nu prea păreați tocmai Nole ăla invincibil.

Sigur, nu suntem novici, plimbăreți de azi, de ieri prin hățișul ATP. Știm că sârbul e vulpoi neaoș și își ascute dantura pe măsură ce turneul avansează. Dar chiar și așa, ia să mai vedem o dată actul de identitate, domnule Novak Djokovic. Planează suspiciunea că sunteți în antiteză cu fotbaliștii africani care au câte 25 de ani pe fiecare membru inferior, dar odată emigrați în Europa pretind că nu le-au dat măselele de minte și că numără doar 18 primăveri. Sârbul pare că se dă mai bătrân, ca să-i surprindă cu garda jos pe junii ăștia care îi caută cu privirea bastonul.

Machac a apărut pe Rod Laver convins că are la el argumentele să-i vină de hac lui Nole, dar a sfârșit precum o secretară care avea impresia că ține firma cât e șeful în vacanță și până la urmă a băgat-o în faliment. Cu temele făcute de acasă, Djokovic l-a transformat pe ceh în personaj de desene animate. I-a dereglat mecanica de joc, apoi i-a demantelat stima de sine și l-a băgat în buzunar. Machac a isprăvit seara australiană pe teren doar pentru că nu-i social acceptat să ridici mâna și să te ceri afară.

În timp ce Nole își executa recitalul, sărmanul Tomas semăna cu un nene care cade de la etajul zece și așteaptă cuminte să aterizeze pe asfalt și să se termine totul. A existat un singur moment în care Machac a sperat totuși să se agațe de balustrada unui balcon, când a produs singurul său break din meci. N-a fost chip să se salveze. Djokovic s-a redresat în stilul ăla paralizant pentru cei care nu sunt el, de i se retează genunchii nefericitului fixat de partea greșită a fileului.

Ca să zicem tot adevărul, Nole a fost și el scos oleacă din zona de confort. Nu de Machac, mielușel plin de constanță, ci de un hâtru din tribune care s-a erijat ad-hoc în arbitru și a strigat aut, ca să aibă cu ce să laude pe rețelele sociale. A fost, de departe, cel mai complicat moment al serii pentru sârb.

În fine, să revenim la lucruri serioase. Deci, 22 mai 1987? E corectă data nașterii sau ne luați peste picior, domnule Djokovic?

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.

Nu-i ușor să fii Paula Badosa. Pe umerii catalanei apasă ceva greutăți în această perioadă australiană. Pe de-o parte, e presiunea aceea care bate insistent în țeavă: „Vecino, ai talent cu carul, tu trebuie să fii sus, tot mai sus!”. Pe de alta, Paula are și de salvat onoarea cuplului pe care-l formează cu Tsitsipas, după ce neica Ștefan a dat cu bâta-n baltă la Melbourne și a părăsit turneul practic înainte să înceapă.

Și slavă văzduhului că Paula rulează fin. În ultimul an, catalana care a făcut ochi pe Manhattan și-a tot ridicat standardele. A învățat să sufere și s-o scoată la capăt chiar și atunci când contextul nu-i ideal. Vineri dimineața, Paula și Marta au pus-o de un mic roller coaster emoțional, cu trei acte care n-au semănat unul cu altul.

Cele două fete au pornit meciul cu accelerația blocată în podea, chitite să-și proclame rapid supremația. Parcă ar fi fost la un interviu de muncă și ar fi avut la dispoziție doar cinci-zece minute să arate că-s fete deștepte. Kostyuk a punctat prima pe serviciul adversarei, s-a dus la 3-1, dar Paula a ținut bâza cu un rebreak. La 4-4, Badosa a salvat o minge de break, și-a făcut până la urmă serviciul, după care a înșfăcat setul. Jumătate din treabă era făcută.

Până să integreze jumătatea aia de succes, Paula s-a trezit condusă cu 0-5 în al doilea act. Degeaba s-a rățoit la rachetă și la Tsitsipas, relaxat prin tribună precum un iubițel care n-are loc de muncă, nu aduce bani acasă, dar emite păreri. Loc de a întoarce setul n-a mai fost. Marta, încruntată ca o chelneriță pe care o deranjezi că-i ceri o cafea când ea stă pe telefon, a rezistat și a trimis reprezentația în decisiv.

Un decisiv în care Paula a mai oferit o mostră a tăriei psihice la care a tot meșterit în ultima vreme. A luat iute avans, a supraviețuit unei mingi de break când a servit pentru meci și a încheiat distracția după vreo două ore și jumătate de dat cu racheta în minge. Catalana prinde a doua săptămână de turneu, acum rămâne de văzut dacă nea Ștefan rămâne la cafele în Australia ori se duce și el la o muncă cinstită, așa cum se cade.

Ce a făcut Alcaraz? A bătut, vorba lui Mircea. Dar ce rămâne nu e victoria, una chiar mai comodă decât spune tabela, ci modul relaxat, de sudul Spaniei, în care Carlos prestează la program. Greii cu care se măsoară în culmea circuitului sunt încruntați, calculați, uneori chiar cinici. Murcianul funcționează natural pe principiul că n-o să muncești în viața ta, câtă vreme faci ce-ți place.

Carlos are ceea ce oamenii moderni, care caută lumina la Huberman în podcast, numesc energie pozitivă. Al nostru e mai mult cu gura până la urechi decât cu botic de rață, se bucură cu adevărat când se bucură și își rezervă din timpul său și pentru oleacă de spectacol. Nu intră pe teren doar ca să mai adune material la insectar.

În fața lui Borges, Alcaraz a cedat un set, care însă e mai relevant pentru spiritul portughezului decât pentru forma lui Carlos. De pe canapeaua noastră, unde se judecă la sânge, murcianul prezintă tot ce trebuie ca să-și adauge în CV și Slam-ul ăla care îi lipsește. Carlos s-a întins după mingi, a făcut șpagat în podea, ba a produs și puncte cu ochii câș spre tribună. A pocnit mingea cu setea aia pe care cei mai mulți o au doar la început de carieră ori când se iau la trântă cu cei cocoțați în vârful muntelui ATP.

Jason Heidrich/Icon Sportswire via Getty Images

Dacă e s-o dăm pe cifre, mai relevant decât setul pierdut în tiebreak de Alcaraz e acel zero din dreptul break-urilor realizate de Borges jucătorul. Lusitanul, altfel nu chiar un neica nimeni prin circuit, a colecționat numai trei mingi de break, mari și late, tot jocul. La final s-a înclinat fără pretenții, conștient că-i la câteva etaje mai jos față de spaniol. Diferență de tehnică, de forță, de viziune, parcă până și de așezare în ghete.

Cioc-cioc, aveți câteva minute să discutăm despre arta supraviețuirii? Disciplină predată de Alejandro Davidovich Fokina, războinic cu rădăcini suedeze și ruse, dar născut și crescut la malul Mediteranei, la o aruncătură de băț de Málaga. E a doua oară în nici 72 de ore când Fokina e pus la zid și spre dânsul se îndreaptă o rafală de gloanțe. Eroul nostru se ferește, se scutură, cumva ripostează și în final schimbă locul cu țintașul.

După meciul de cinci ore cu Felix Auger Aliassime, întors de la 0-2, andaluzul se plângea că nici să se așeze nu poate. Îl torturau crampele în orice poziție și nu se găsea Șumudică prin zonă ca să-i recomande sfântul Anticârcel. Ei bine, câteva zeci de ore mai târziu, lui Fokina i-a mai dat Bunuțul o porție de cinci seturi. Să-l testeze, să se lămurească și dumnealui dacă remontada epocală cu Auger a fost pură întâmplare sau Alejandro chiar e os de supraviețuitor.

Jakub Mensik, 19 anișori nevinovați, avea două seturi în buzunar, 6-5, serviciul și 30-0. Echivalentul unui 2-0 în minutul 90+1 la fotbal. Lui Fokina nu-i ieșea nicicum pasiența, era în stadiul în care se certa aspru cu el însuși. Avusese 5-3 în setul trei, dar băgase în pubelă avantajul, iar staff-ul său scrola deja în căutarea biletelor de avion pentru întoarcerea acasă.

Doar că s-au petrecut două lucruri. Față în față cu succesul, lui Mensik i s-a încrețit mâna pe rachetă, în timp ce lui Fokina i-au mai crescut o inimă și un plămân. Spaniolul a zis bogdaproste la darurile neforțate ale cehului și a trimis setul trei în tiebreak. A salvat două mingi de meci și de acolo s-a cățărat pe-un Burj Khalifa al încrederii.

Odată spartă bariera câștigării unui set, Fokina a simțit că se toarnă tot producția lui. A doua inimă se implantase, plămânul suplimentar a apărut doar ca să susțină opera. Jakub era înfrânt, eșecul i se citea pe chip. Dacă până atunci se luase la trântă cu un băiat cu toane, cam prea supărăcios și mai degrabă scund, deodată peste fileu se zărea un uriaș care-l făcea să se simtă precum un biet mexican la granița cu Statele Unite. 6-4, 6-2 și avem un last man standing veritabil. Se clatină, se stinge, învie și rade tot.

Ionuț Axinescu

Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.