Legenda lui Manole Djokovic

Observ tot mai des cum adversarii lui Djokovic încep meciurile în mare grabă. Pun mâna pe minge, o bat de două ori și încep să dea în ea. Înțeleg strategia. E aceeași cu cea a politicienilor și directorilor de instituție care, după ce pun mâna pe o sinecură, fac tot ce se poate face și trage cu grebla sub nas. În ambele situații știi că timpul îți e limitat. Dacă e ceva bun de consumat, acel ceva e la început. Trecerea timpului nu te ajută.

Erau jucate patru game-uri după 9 minute de joc. Mult spus joc. Hurkacz servește cu 140 de mile/oră. Adică vreo 2000 de km pe oră. Orice stă în zona serviciului îi vine natural polonezului. Orice trece de mingea a treia echivalează cu momentul în care dezbraci un călugăr de hainele preoțești și îl arunci la parada modei într-un costum de scafandru: arată absurd și e complet contraproductiv. 

Asta nu înseamnă că polonezul e în vreun fel rudimentar. Doar că o seară de poezie și sensibilitate sub clar de lună nu e ceea ce ai nevoie într-un meci cu Nole. Într-o astfel de partidă trebuie să comprimi timpul. Să iei mingea, să o arunci și când cade să fie punct. Și să speri că asta poate ține timp de trei seturi. Planul trebuie să fie anestezierea unui adversar care nu crede în medicamente și, prin urmare, ar putea crede că i se întâmplă ceva magic. 

Doar că magia nu există. Hainele care se mișcă în cuier sunt de fapt efectul unui geam deschis în cameră, la fel cum trei mingi de set în tiebreak-ul setului unu nu sunt căzute din ceruri călare pe un ponei cu coarne, ci ocazia de a fugi cu mâncarea sârbului, cât el încă evaluează și măsoară la micron cantitatea de gluten din meniu. Și dacă nu profiți, ești mâncat. 

După primul set, Hurkacz și-a dat seama că e echivalentul unui miel, trezit ca din vis în lada unei camionete, la târg, în săptămâna Paștelui: poți fi optimist și să crezi că ai fost adus pentru a-ți face cumpărăturile de sărbători, dar cele mai mari șanse sunt pentru varianta în care sacrificarea e o perspectivă inevitabilă. 

Lucrul totuși liniștitor în privința capacității lui Nole de adaptare la lumea în care trăim cu toții e că, aparent, crede în noapte și zi. Mă așteptam ca decizia oficialilor de a continua meciul a doua zi să stârnească un nou val de negaționism din partea lui. Totuși, nu. Cu siguranță sunt interese mari la mijloc, mai ales că Hubert poate să sărbătorească: a trecut ziua și nu a pierdut cu Nole. Dar șanse mai sunt.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Iga Swiatek – Belinda Bencic: 6-7, 7-6, 6-3

Cu mâna bandajată de parcă a încercat să îi dea un Oreo Dianei Șoșoacă, Bencic s-a gândit să joace de parcă dincolo de fileu nu e numărul 1 mondial. După ce prin apele WTA-ului nu s-a mai plimbat rechinul Serena, lacul circuitului feminin a permis o anulare a regulilor lanțului trofic până la punctul în care inclusiv pești de sticlă au trecut proba înotului la mari adâncimi și au marcat pe ascuns câte o poză din calitatea de regine ale balului. 

Dacă totuși există șanse de a avea un nou rechin în acvariu, acela e Iga. Sigur, iarba nu-i ca zgura, dar nici poloneza nu a părut până acum prea interesată să investească energie în latura simandicoasă a tenisului. Așa că luarea unui angajament în privința Wimbledonului era ceva ce așteptam, dar nu în baza unor evenimente concrete. Era o chestie legată de noi și de faptul că, dacă ea știe ce îi face bine, va înțelege că nu mai are multe Grand Slam-uri de câștigat până când îi vom reproșa că pe iarbă nu are nici măcar trei finalizate cu trofeu. 

Fată simțită cum o știm, Iga s-a pus pe treabă. Nu înainte de a fi trecută prin mașina de carne de Belinda Bencic, o jucătoare care stă la poarta măririi deja de vreo două generații, deși ea însăși e o generație aflată în continuă dezvoltare. Cu un serviciu ce o califică pentru multe lupte corp la corp din care să iasă cu cazier judiciar, Belinda poate juca orice îi cere situația, de la tenis din spatele terenului, până la țurcă, brașoveancă și tango după reguli NextGen. 

Și când pașii se lipesc, Belinda câștigă seturi cu numărul 1 mondial, muzica răsună în difuzoare și apar și mingile de break. Însă Iga e rechin în devenire, trezit în sala de mese a Titanicului, a doua zi de la începerea planurilor pentru filmat și nu pentru ancorat în port. Iga, după cum filozofic a explicat, a înțeles din situația setului 2 că e momentul să cam joace, că dacă e să piardă, înfrângerea vine și singură, fără nevoia intervențiilor ei. 

Și a jucat Iga până când, încet-încet, sub bandajele Belindei au început să apară fisurile inevitabile dintr-un joc bazat în mare parte pe serviciu. Pentru că dacă dincolo de plasa fileului e Iga, orice scârțâit poate fi fatal. Nici nu trebuie să joci prost ca să pierzi. Trebuie să nu mai joci excelent. Ca idee, Iga lovește forehand în lung de linie din alergare. Adică o chestie pe care o fac vreo 15 jucători de tenis și pe unul îl cheamă Nadal. În tot timpul ăsta, Belinda făcea câte două duble într-un game în care spera să nu dea break adversarei. Și a dat, și a fost luat și Iga poate acum afla dacă, într-adevăr, iarba de la Wimbledon devine o zgură verde pe măsură ce zilele de turneu se adună.

Jessica Pegula – Lesia Tsurenko: 6-1, 6-3

Dincolo de meciul jucat și pierdut la dublu, cu Jaq, Ana Bogdan a mai jucat un dublu alături de Jessica Pegula. A fost un meci interesant de văzut în ideea în care dezechilibru de formă fizică mai mare ar fi fost posibil doar dacă Tsurenko juca în uniformă militară și servea în timp ce explica unei tribune de conspiraționiști că ucrainenii nu se atacă singuri de un an și jumătate. 

Ținea de domeniul minunilor biblice transpuse într-o lume a medicinei viitorului să o vedem pe Lesia aptă de joc. După meciul în care Ana a frăgezit-o bine, Jessica a venit cu delicatețea cu care un fermier încearcă să mângâie o pisică folosind mașina de treierat grâu. Abia după ce era 5-0 a venit și primul game câștigat de Tsurenko. Deloc întâmplător, a fost și primul chiar jucat de ea. 

Dacă nu ar fi servit cu viteze ce îndemnau spre aroganță chiar și copiii de mingi, Tsurenko avea o șansă chiar bună. Nu s-a întâmplat, deși setul doi a venit cu mai multe momente de echilibru, chiar dacă erau asezonate cu secvențe în care Lesia era mai aproape de a suna la 112 decât de a câștiga puncte. Ideea descoperită de ucraineancă e că, întocmai ca la o clădire care te intimidează prin faptul că e foarte înaltă și impunătoare, dar când începi să o miști stânga-dreapta cad tablourile prin bucătărie, Pegula nu e o jucătoare care să țină neapărat la ideea de mișcare. 

Așa că a mai încercat să o plimbe. Dar trebui să poți vedea terenul și plămânii să nu îți fie sub omușor ca să poți duce undeva strategia asta. Nu a fost cazul, dar măcar Ana Bogdan poate spune liniștită că deși nu a bătut-o pe Tsurenko, măcar a chinuit-o în mod fatal.

Elina Svitolina – Viktoria Azarenka: 2-6, 6-4, 7-6

Să te întorci de la set în minus, 0-2, sarcină și război la tine acasă e genul de standard al revenirilor cu care nu multe jucătoare se pot bate. Svitolina, peste toate astea, ține și un cont de Instagram chiar drăguțel, și pe Gael, care pare genul de băiat responsabil, care sare ca să atingă cu creștetul tocul ușii de fiecare dată când îl trimiți să verifice dacă fierbe laptele. 

Faptul că publicul a huiduit-o pe Azarenka și Vika le-a dat-o ca Șumudică, dar în limbajul ce poate fi înțeles doar de fanii Friends, e o chestie pe care pot să o înțeleg și să nu o înțeleg în același timp. E ceva politică justificabilă, dar nu neapărat justificată, dar și o readucere aminte că sportul nu e doar chestia de pe teren, ci și tot ceea ce cară el spre noi prin declarații, steaguri ale unor țări, nume și mize.