Osaka cea frumos curgătoare

---

Naomi are 27 de ani și eu credeam că bate spre 45. Vina e a mea, evident, împărțită cu polivalența ei și miile de știri despre polivalența ei. Îmi asum, vorba aia, dar nu întru totul. Osaka e jucătoare de tenis, e fostă mare jucătoare de tenis, e trecută printr-o depresie care a făcut reclamă depresiei, e mamă, e instrument de marketing. Posibil să fi făcut și olărit, dar să-mi fi scăpat mie acel breaking news. De aici incertitudinea mea cu privire la vârstă, că alții la 27 de ani au în CV doar că s-au ridicat de pe canapea într-o zi de luni.

În fine, toți avem istorii de viață diferite. Și, apropo, toți avem păcate. De pildă, Naomi nu doar că e antrenată de amicul Patrick Mouratoglou, dar îi și ridică tipului osanale pentru startul ei brici de an. E ca și cum i-ai mulțumi unui producător de pantofi de duzină pentru că mergi fără să șchiopătezi. 

Nipona a prins culoar complicat la Melbourne, dar și-a găsit resursele de altădată ca să dea de pământ cu niște fete drăcoase și cu continuitate în meseria asta. Mai întâi, Naomi a trimis-o acasă pe Caroline Garcia, acum tocmai ce i-a terminat turneul cehoaicei Muchova. O Karolina Muchova pe care o știm, cunoaștem ce-i poate pielea, am văzut-o adesea cum emană senzații de invincibilitate.

Unde mai pui că Osaka i-a stins lumina cehoaicei cu o remontada aparent venită de nicăieri. În primul set, japoneza a fost depășită complet de situație, s-a trezit în fața unui 0-5 cu spectru de covrig. A pierdut cu 1-6 până la urmă, scor la care amicii ei au închis televizorul și au plecat la terapie, în timp ce Mouratoglou a rămas să mănânce tot meniul din program, dar aș băga rămășag că și-a concentrat gândurile pe o meditație întru progresul științei.

Ei bine, țeapă. S-a întâmplat o extorsiune a unui degajament într-o apă și Osaka s-a intersectat iar cu eul ei ideal. Nipona a zburdat și i-a sfărâmat progresiv toată încrederea și forța adversarei. Un 6-1, pe sistem ce ție nu-ți place altuia nu-i face, și un 6-3 concretizat la a treia minge de meci, cu un lob care i-a zdruncinat frânele cehoaicei. Și așa s-a pus cap la cap una dintre cele mai frumoase istorioare din Australia, model 2025. Sigur, de până acum. Și e frumoasă doar dacă îl scoatem pe Patrick din poză.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.

---

Tururile inaugurale de la turneele de Grand Slam au uneori savoarea unor aventuri în locuri remote ale Globului. Te trezești și te uiți pe geamul cazării tale de lux să vezi ce fac oamenii ăia. Cum trăiesc, cu ce își potolesc foamea de dimineață, ce tabieturi au, cât costă benzina la ei pe tarla și ce vând negustorii prin piața centrală. În fine, doar pe aici poți să dai peste unul ca Reilly Opelka. Altfel, să fim drepți cu noi înșine, nu există individ cu degete opozabile care să fi zis vreodată „Hei, stai așa, chiar aș vrea să urmăresc un meci al lui Opelka”.

Nea Reilly, băiat cu inimă de suveranist, seamănă fizic tot mai mult cu un american care nu mai crede în nimic din ce-i servește media tradițională. Pare că s-a retras neironic undeva prin munți și-n subsol are 34.356 de conserve și o rezervă de apă capabilă să adape timp de trei luni o țară cât Malawi sau Eritrea. Totul în ideea în care momentul unei apocalipse zombie, despre care presa vândută nu vorbește, e pe vine și el n-are de gând să-l prindă nepregătit.

Sportiv, Opelka are finețea unui lopătar care s-a reorientat profesional și acum are salon de manichiură. Miercuri dimineață, pe Arena 1573 de la Melbourne, Reilly a luat toate conservele alea așezate în mod ocd-ist în beciul dânsului și le-a catapultat la grămadă înspre ceh, cu precizia unui ceas chinezesc, dar mizând exclusiv pe cantitatea devastatoare.

A ieșit o bătălie de vreo trei ore și jumătate, timp în care s-au consemnat doar două break-uri. Semn că s-a ajuns la nivelul la care oamenii servesc singuri ca niște roboți, de nici inteligența artificială n-are cum să-i înlocuiască. Opelka a mânărit undeva între 35 și 40 de ași, nici statisticienii nu s-au pus de acord până la închiderea ediției. De regulă, când pustnicul a nimerit în teren primul serviciu, Machac a părut doar un novice cu vise bicisnice, vorba experților în tenis.

Pe ceh l-au salvat până la urmă perseverența aia tipică nației sale, dar și faptul că tenisul lui nea Reilly a fost pe modul păcănele. Americanul a lovit cât a putut, vorba experților în tenis, și a așteptat să vadă unde cade blănoasa. Cinci seturi, 6-4 în decisiv pentru Tomas, evident că după o nouă greșeală neforțată a lunganului. Acum e acum pentru vlăjganul din Michigan, că trebuie să construiască din nou, de la zero, castelul de conserve.

Yoshihito, originar din orășelul Tsu, ce nume simple, are și el 29 de primăveri. Nu mai e, deci, vreun licean intimidat de acnee ori un june naiv care să se autoevalueze drept buric al Pământului. Chiar și așa, matur și conștient de ce se poate și ce nu pe lumea asta, Yoshihito San nu visa nici în cel mai buruienos coșmar să se simtă în fața lui Alcaraz ca un zidar adus la CERN ca să vorbească despre acceleratoarele de particule.

După 18 minute pe Margaret Court, Alcaraz isprăvea deja primul set. După alte 26 de minute, murcianul conducea cu 2-0 și cedase un singur game. Cifre aspre pentru Yoshihito San, cât să-ți dea la temelie și să te facă să reflectezi asupra deciziilor pe care le-ai luat în viață și, iată, te-au adus aici, acum, în acest punct. Născut în Japonia, opțiuni ar fi fost o droaie. Chef pe sushi, carieră în Yakuza, distribuitor de desene animate, poate chiar și o viață searbădă de corporatist într-o clădire futuristă din Tokyo.

Ca să ne deghizăm și noi în tenis și să-l dăm un pic la o parte pe Yoshihito, drept e că Alcaraz a pornit acest 2025 ca și cum ar călări încă rezoluțiile alea făcute de Nochevieja. Spaniolul a fost sprinten pe teren, săgeată la serviciu și perete la primire, cât să nu înțeleagă niponul de ce vin toate mingile tot la el în pătrățică. Ce să mai, demonstrație de forță a lui Carlitos, vorba comentatorilor de fotbal.

După nouă game-uri consecutive ale lui Alcaraz, de râdea și Yoshihito de propriul necaz, spaniolul i-a lăsat una bucată joc și oponentului său. Game mic pentru om, dar mare pentru sănătatea psihică a japonezului. Un covrig îl mai înghiți, la al doilea te lovește sindromul impostorului și te paște depresia profesională.

În al treilea set, murcianul a mai relaxat mâna aia înfiptă în jugulara japonezului. Au apărut câteva greșeli, procesul de expirație s-a lungit, semn că omul nostru își conservă energia. Cu înțelepciune, așa cum fac și eu într-o zi de muncă, după două mail-uri ager construite și bine plasate spre destinatar. S-a terminat cu 6-4, cât să fie onorant și pentru sărmanul Yoshihito. Carlitos pleacă la hotel cu moralul periat, mușchii încălziți și drumul spre trofeu nițel mai liber.

Să ne punem un pic în pielea lui Jaime. Feciorul portughez a strâns din tenis, până acum, vreo 200 de mii de dolari, cam cât face Nole de când se trezește și până ajunge în bucătărie să-și bea apa cu electroliți, stropită strategic cu supliment de cătină. Până mai ieri, Faria presta la turnee obscure prin Brazilia sau prin cartierele portugheze, acolo unde spectatorii câștigă la măsuratul în conturi bancare cu sportivii.

Și nu-i doar atât. Ca să ajungă pe același teren cu Nole, și nu în scopuri de autograf sau ca să-i pună în mână sârbului prosopul între puncte, lusitanul a depășit mai întâi trei tururi de calificare. Apoi a mai dat o bătălie, în turul inaugural, cu un flăcău pe nume Pavel Kotov. Un drum lung și încâlcit, cu atât mai admirabil cu cât cei mai mulți dintre semeni nu fac efortul să dea patru click-uri ca să verifice o informație pe care o distribuie pe rețelele de socializare.

La locul faptei, Jaime s-a arătat lumii drept flăcău carismatic, inimos și cu ceva talent la manevratul rachetei. I-a luat sârbului și un set, într-un nou moment în care Djokovic se cam văita de șale, ca s-o zicem pe șleau. Nole e țiplă pe viață sportivă, stau mărturie toate verdețurile care-și găsesc sfârșitul în burtica lui, dar se cam întețesc situațiile în care vârsta nu-i mai e aliat.

Ca să spunem toată povestea, dacă scoatem acest al doilea set din ecuație, Nole a rulat lejer în restul partidei. L-a ajutat și ploaia pornită la începutul celui de-al treilea act. Cu acoperișul tras, și-a tras sufletul și apoi l-a pus la respect pe Jaime. Meci pe care n-o să și-l amintească niciun susținător al sârbului, dar o victorie de etapă. Genul ăla de succes pe care trebuie să-l bifezi neapărat ca să ai intrare la succese mai mari.

Există meciuri în viață la care merită să cumperi drepturile de televizare chiar în timp ce se joacă. Și există, în anumite colțuri ale planetei, televiziuni care dețin deja drepturile pentru ele, doar că decid să transmită biliard, ski sau curling. Sporturi de toată stima, dar la care se uită numai rudele participanților, și alea din obligație.

Fokina și Auger au scos din tolbă o minunăție de meci, cât să le bată obrazul organizatorilor care i-au exilat pe cei doi pe terenurile marginale de la Melbourne. Aproape cinci ore, o schimbare de teren, încrucișat de rachete până târziu în noapte, când australienii cei mai capitaliști deja se cam pregătesc de program, bașca o remontada pentru care s-a inventat cuvântul „epocal”, că doar nu a apărut pentru când dă gol Alibec. Culmea, o remontadă meșterită de băiatul meu de pe Málaga, tovarășul Fokina, vestit pentru că nu-l dă răbdarea afară din casă și de fel renunță iute dacă nu i se aliniază astrele.

Primele două seturi au fost echilibrate, cu strâns din dinți și schimburi strânse, mărturie stau deznodămintele căzute abia în tiebreak. Primul dintre ele s-a încheiat cu 9-7, al doilea cu 7-5. Singura problemă pentru spaniol a fost că ambele s-au scurs în traista lui Auger Aliassime. Dar semnele că se pune în scenă un montaj de povestit nepoților erau acolo. După șapte game-uri, la 4-3 pentru canadian, cei doi băieți au dat terenul 6 pe terenul 7, pe motiv că franțuzii care-l susțineau pe Cazaux în meciul cu Fearnley, jucat ceva mai acana, produceau tărăboi mare de tot.

În al treilea set, s-au modificat setările mentale ale protagoniștilor. Auger, deși canadian cu rădăcini togoleze, a tras un românism sadea. „Merge și așa”, și-a zis el, mai ales că realmente îi merseseră treburile. Pe de altă parte, Fokina a intrat pe modul de supraviețuire, ca un naufragiat care-i deja vreo doi metri sub apă. Cu lovituri la limită, în care managementul riscului a tins spre zero, andaluzul a început, încetul cu încetul, să scoată capul de sub apă.

O situație care l-a bulversat pe sărmanul Felix. După ce a cedat al treilea set, canadianul s-a timorat inexplicabil și s-a destrămat total în al patrulea, în care a părut un octogenar în scaun cu rotile scos să se etaleze pe ringul de dans.

Ar fi fost și păcat ca decisivul să aibă altă soartă decât victoria lui Fokina. O știa până și Felix, sunt sigur. Dar a existat și aici un twist, cât să nu încălecăm pe o șa de duzină. Ibericul a salvat câteva mingi de break și s-a luat la harță cu arbitrul, de a apărut în ring și supervizorul ca să-l calmeze. La 4-3, Fokina a bifat break-ul decisiv, al nouălea al său toată seara. A servit apoi buimăcit de situație, a trecut peste micile probleme de la 30-30 și a desăvârșit capodopera la prima minge de meci. Odată scrisă istoria, s-a luat cu mâinile de cap, ceea ce am făcut și noi. Mă rog, cei care am izbutit cumva să vedem reprezentația.

---