Parîsul Virginiei

Iunie 1978 e de ținut minte. Chiar atunci, soții Ceașcă erau primiți cu mare fast de Regina Angliei și plimbați cu caleașca prin Londra – un eveniment care ținea de foame celor de-acasă, fără îndoială. Nicu tocmai făcuse 60 de ani (dintre care 58 și jumătate dedicați activității revoluționare), era în putere și avea combinații cu Elisabeta. Nu vă gândiți la prostii, Nicu era fiu de țăran, cu frica lui Dumnezeu; combinațiile de care vorbim aici vizau partea economică, adică industriile auto și aeronautică. De altfel, în alea 3-4 zile, chiar după ce coana Leana a fost făcută membră de onoare a Institutului Regal de Chimie, statul român a semnat acorduri cu British Aerospace și Rolls Royce. (După mai bine de 40 de ani, cei de la Rolls Royce se interesau discret cât i-ar costa să investească în niște cronici serioase în onlineul românesc, dar acordul a picat pe motiv de Covid. Nu-i nimic, e timp). E de notorietate faptul că în drum spre Palatul Buckingham, alaiul a trecut pe lângă un cinematograf în care tocmai rula un film în mare vogă printre tineri la vremea aceea, care a ratat Oscarul la mustață: ”Deep Throat”. Micile detalii fac cronicile noastre frumoase, așa cum v-am obișnuit. Mulțumim, thank you, thank you.

Dar tot în iunie 1978, cu doar două zile înainte ca soții Ceaușescu să aterizeze la Londra ca  s-o impresioneze pe Liza a II-a, s-a mai întâmplat ceva: Virginiza Ruzici devenea prima jucătoare română care câștiga Roland-Garros-ul. Cele două evenimente sunt importante, însă doar cu acesta din urmă o să ne mândrim până la adânci bătrâneți. Deci e bine să-l mai și povestim din când în când, că poate vor fanii lui Colo să consume și altceva decât balast.

Buuuun. Iată-ne intrați în cea de-a doua jumătate a Melancronicilor. Am avut avut fotbal, tenis, gimnastică, handbal și tir, iar acum o luăm practic de la capăt, pentru că nu poți fi melancolic la pieptul sportului românesc fără să vorbești despre Virginia Ruzici. Iar anii ’70 i-au aparținut. Ei și nebunului de Nasty, dar despre domnia sa am mai vorbit. Cam atunci se năștea următoarea generație de tenismene bune ale României, cu Ruxandra Dragomir și Irina Spîrlea cap de listă. Dar despre ele, poate în altă serie de cronici. Până atunci, să ne uităm înspre doamna Virginia, care ataca fileul pe zgură ca orice campioană care știe ce poate și ce nu. S-a născut în ’55, la un an după taică-miu. Numai că spre deosebire de taică-miu, lui Ruzici nu i-a plăcut matematica, ci sportul. Norocul nostru, fraților, că de programatori suntem sătui.

Astăzi, tinerii (și ignoranții cu motivare în catalog) o știu mai degrabă ca pe managerul și mentorul Simonei Halep. O văd în tribune și se gândesc ”ce noroc pe doamna asta cu perle frumoase să fie în anturajul Simonei”. Adevărul însă (confirmat și de Simo în mai multe rânduri) este că norocul este al lui Halep. Pentru că Ruzici n-a fost doar o jucătoare mare de tenis, ci și un om echilibrat și inteligent. Alții au nevoie de 5 nunți și opt costume de generali ca să se apropie de înțelepciunea ei și tot degeaba. Dar nu contează, fiecare cu drumul său. Știți bine că noi nu judecăm, ci doar să observăm, iar apoi sugerăm că noi știm mai bine.

Precum ați citit și ați auzit, un titlu de Grand Slam înseamnă enorm. Indiferent dacă e la simplu, la dublu, la dublu mixt sau în probele secundare. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la Leander Paes, care săptămâna viitoare împlinește 47 de ani (la mulți ani, barosane!) și continuă să joace și să câștige. Însă oricât de importante ar fi titlurile mari, sunt cele mici care te ajută ajungi în vârf. De-aia poate e un pic nedrept că istoria reține coroanele de tun, dar nu și micile victorii de pe front. Ruzici a câștigat Rolnd Garrosul (simplu și dublu), însă numai în anul acela a făcut sferturi la Wimbledon și US Open, finală de dublu la Wimby, titlu la Kitzbühel și finale la Hamburg și Roma. În anii ăia, făcea parte din Top 8-ul care domina tenisul mondial, așa cum o fac azi Svitolina, Halep sau Pliskova. Numai că, pe vremea cu pricina, se duela cu alde Chris Evert, Pam Shriver, Sue Bake și Tracy Austin. Cu Evert s-a întâlnit cel mai des, dintre marile jucătoare de-atunci – de obicei pe zgură, acolo unde Ruzici se simțea cel mai bine.

Vasăzică, anul 1978 a fost unul foarte bun pentru Virginia Ruzici. În ziua de azi, avem termen de comparație pentru acest „foarte bun” pentru că, de niciunde și sub guvernarea încăpățânării, a apărut El Lider MaSimo, care face totul să pară simplu uneori. Dar munca în tenisul profesionist e la fel de simplă ca tehnologia bordului de pe un FalconX. Mai ales dacă ai norocul ca suprafața ta preferată să fie zgura, unde se lasă în urmă tinereți întregi. În fine, pe cât de frumos și greu a fost sezonul acela pentru Ruzici, pe atât de ușor și-a bătut adversarele din primul tur și până-n ultimul, la Roland Garros. Deci hai să vedem. La ediția din 78, România Socialistă și Drept-Cugetătoare a avut la start 3 fete: mai întâi, desigur, Virginia Ruzici. Apoi, Florența Mihai (cap de serie numărul 10), care cu doar un an înainte pierduse finala turneului fix la Mima Jaušovec, într-un decisiv în care a noastră și-a pierdut suflul pe final. Mai mult, tot atunci, făcând pereche cu Ivan Molina, a pierdut și finala de dublu mixt în fața perechii McEnroe/Carillo (un duo care la tenis era bun, dar la comentariul sportiv de azi au priceperea lui CTP în chestiuni de amor). Dernier, mais pas le moindre, o aveam atunci pe o puștoaică pe nume Mariana Simionescu. În anul acela, doamna Mariana a ajuns până pe locul 36 în clasamentul mondial, ceea ce o face o jucătoare bună, după orice standard. Oarecum nedrept, însă, ea a rămas în mintea românilor ca prima soție a marelui Björn Borg. Cei doi au făcut o nuntă frumi la București, prilej cu care, umblă vorba, Nasty al nostru s-a matolit ca Gabi Tamaș în cantonament. Dar astea sunt bârfe și speculații. (Pentru mai multe astfel de bârfe și speculații credibile, vă recomand volumul splendid al lui Steve Tignor, intitulat High Strung: Bjorn Borg, John McEnroe, and the Untold Story of Tennis’s Fiercest Rivalry).

În fine, Simionescu a mers până-n turul al treilea, Mihai a pierdut în primul tur, iar Virginia a rămas în istorie. Ca o mică paranteză colorată, pe tablou se afla și o anume Ruta Gerulaitis, sora marelui Vitas. Ruta n-a avut cariera fratelui său pentru că, la drept vorbind, nu s-a hotărât să joace ca lumea sportul ăsta decât pe la 15-16 ani. Cam ca Țiri, așa, care nu știa dacă să joace hochei, să vină la fileu, să facă bani sau să-mpuște animale pentru amuzamentul propriu. Na, că le-a făcut pe tuate, sărăkiilor! Dar hai să nu mai divagăm ca Pîndaru în prime-time, că nu ne stă în fire.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

Virginia Ruzici – Mima Jaušovec: 6-2, 6-2

Cum a ajuns Virginia Ruzici să domine Parisul? Prin fler, răbdare și o analiză SWOT foarte bună, aplicată de la meci la meci adversarelor. Asta ar fi varianta scurtă a izbânzii cu pricina. Mai pe lung, va trebui să ne uităm la jocul acestei sportive, care avea atunci 23 de ani.

În calitate de cap de serie numărul 2 (#1 era chiar Mima), doamna Virginia a fost alocată sfertului 4 din tablou. Acolo, cea mai periculoasă adversară ar fi putut fi o anume Janet Newberry, care făcea parte din haita de americance care, pe-atunci, era blanao și pe zgură. Vedeți ce vremuri? Azi, doar Sloane și Keys (kinda) mai fac turnee bune la Paris, plus câte-o Anisimova. În fine, Ruzici n-a avut parte de Newberry, care a ieșit rapid din turneu, ci, mai întâi de toate, de o canadiancă (născută în Pakistan) pe nume Marjorie Blackwood. Ea juca ok pentru pretențiile Canadei atunci, doar că pretențiile Canadei de atunci se rezumau la a ști regulile jocului cât de cât. În rest, Dumnezeu cu mila. Exagerăm, desigur, dar nu s-a pus nicio clipă problema învingătoarei. Ruzici i-a lăsat 4 game-uri în primul set, apoi i-a permis să meargă la pescuit.

Următoarea piesă de dezasamblat a fost suedeza Elisabeth Ekblom. Cu o carieră departe de ce se pretinde în ziua de azi de la jucătoarele din Top 300, Lizuca s-a remarcat printr-o reușită spectaculoasă, doi ani mai devreme. Avea atunci doar 17 ani când ajuns până în semifinalele Australian Open, unde a pierdut la Tomanová, mult mai bună și mai experimentată. În anii următori însă, n-a putut confirma, iar lui Ruzici nu i-a luat nici ea mai mult de patru game-uri în turul 2.

Frédérique Thibault a fost prima din turneu care a câștigat mai mult de 4 game-uri cu Ruzici: mai exact, a câștigat 5. Până la finalul carierei, acel tur 3 la Roland Garros, pierdut în fața româncei, a rămas cel mai bun rezultat al său la orice Grand Slam.

Și-apoi a venit cel mai greu meci din alea două săptămâni. Culmea, împotriva unei jucătoare care venea din Uruguay, o țară fără o mare tradiție în tenis. Înzestrată cu un nume superb și un slice incomod, Fiorella Bonicelli s-a născut la Peru, apoi s-a mutat cu familia la Montevideo. Și-apoi s-a transformat într-o redutabilă jucătoare de dublu, cu slamuri câștigate. În ’78 însă, în sfertul acela de la Paris, și-a atins apogeul ca jucătoare de simplu, ducându-o pe Ruzici până într-un set decisiv tâmpit, tâmpit de tot, terminat cu scorul de 8-6 pentru cine trebuia. Fiorela dacă talent orice ne-a demonstrat tuturor. Și uite așa, doamna Virginia mergea în semifinală, unde a bătut-o pe o anume Brigitte Simon cu 6-3, 6-0. On se fiche de Brigitte Simon.

Chiar și finala a avut ceva din aerul cu care Rafael Nadal l-ar bate azi pe Gabi Trifu. Acea oră de tenis în care a noastră a bătut-o pe a lor s-a jucat, come d’habitude, după finala băieților; în care maestrul Borg l-a bătut pe Vilas în asemenea hal, că aveai impresia că unul joacă tenis, iar celălalt, padel (6-1, 6-1, 6-3). În fine, acea oră de tenis feminin de calitate ne-a arătat de ce Virginia Ruzici era atât de sus în clasament și, mai ales, ce pot face talentul, munca și temele făcute. Am tot spus asta (vezi glumița cu SWOT-ul) de mai sus – Ruzici își făcea jocul, dar și-l ajusta cu câte un semiton, în funcție de adversar. Iar la ediția de acum 42 de ani, probabil că doar în finală a fost nevoită cu adevărat să și-l ajusteze, pentru că Mima Jaušovec, învinsa ei, era the one to beat, cum se spune.

Mima a avut ocazia să conducă vreme de un sughiț, când a făcut 2-1 în primul set. Apoi, totul s-a preschimbat în meci cu un singur sens. Ruzici a spus după acest meci că a fost cel mai bun din cariera ei. Și avea doar 23 de ani în momentul în care s-a auzit din scaun ”Game, Set et Match – Mademoiselle Ruzici”.

Așa cum explicam pedant în cronica dedicata finalei US Open dintre Năstase și Ashe din ’72, vorbim despre o perioadă în care organizațiile și sportivele nu trăgeau la aceeași căruță, cum se întâmplă astăzi cu WTA-ul. Atunci, erau circuite paralele în care se juca. Este motivul pentru care, trebuie s-o spunem, jucătoare ca Navratilova sau Bille Jean King nu au luat startul la Paris. Nu că n-ar fi vrut săracele, dar Federația Franceză avea și atunci fixuri, ca și azi.

Finala aceea ne-a amintit că atunci când avem nevoie, ne putem ridica nivelul, indifirent dacă lucrăm în sport, construcții sau într-un cabinet stomatologic din Vitan. Avem resurse nebănuite. Spun asta pentru că până la meciul cu pricina, Ruzici nu reușise să o bată pe Mima niciodată într-un meci oficial. Erau rivale, iar a noastră ieșea mereu cea șifonată. În ziua aia, a ajutat poate și faptul că tribunele franceze țineau cu Ruzici și o ovaționau ca Măruță pe Adrian Păunescu.

Doamna Virginia a primit vreo douăzeci și ceva de mii de dolari pentru isprava de la Paris. O sumă frumușică, deși avem senzația că mai mult decât banii ăștia au bucurat-o a doua zi titlul de dublu pe care Ruzici l-a obținut alături de… Mima Jaušovec. Cele două le-au învins într-un meci strâns pe Lesley Bowrey și Gail Benedetti: 5-7, 6-4, 8-6. Pas mal.

A fost nevoie de patru decenii pentru ca o sportivă mică și încăpățânată să refacă, pas cu pas și tut cu tur, traseul Virginiei Ruzici de la Paris. Îi zicem Simo, Fighter Girl, El Lider MaSimo și în toate felurile. Faptul că cele mai bune tenismene din istoria României sunt azi prietene și lucrează împreună e un bonus nesperat.

Până la următoarea finală de Slam, pace și drilluri, prieteni!

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words