Dilie Năstase

Într-o perioadă în care orice fan hardcore de tenis are mâncărimi în talpă și sub limbă din cauza lipsurilor de tot felul – ași, rachete rupte, forehand-uri, lunecatul pe zgură ca-n poeziile de Coșbuc – ei bine, într-o astfel de perioadă tâmpită, eu am ales să intru în transă. Indusă, prelungită, frumos. Mai exact, am dat play la finala dintre Năstase și Ashe de la US Open. 1972. Măiculiță!

Până mai ieri, când Melancronicile noastre (și ale dvs.) încă nu erau o certitudine, intrasem pe secvențele din meci de mai multe ori. Însă niciodată n-am văzut întregul meci, până acum. Lucru ce confirmă zicala conform căreia cele mai comune două elemente ale universului sunt hidrogenul și prostia. Cum să te dai tu, mă, mare fan de tenis (și al lui Ashe!) dar să nu vezi mai mult de 15 minute din finala aia de aproape două ore? Jenant, Codruț. Mai jenant decât liderii ATP care cred că structura moleculară a apei poate fi schimbată dacă te concentrezi foarte, foarte, foarte, FOARTE mult. În fine, mi-am făcut autocritica, tovarăși, ca să nu mi-o facă alții pe la colțuri. Și acum, să intrăm în miezul problemei.

Embed from Getty Images

US Open-ul anului 1972 a fost splendid. Trebuie spus că-n vremurile alea se juca încă pe iarbă. Abia trei ani mai târziu a venit unu’ și-a zis: ”Băi, hai schimbăm verdele ăsta cu suprafață tare, că prea e spectacol și bine”. Deci până-n ‘75, dacă aveai serviciu și joc la fileu, făceai treabă. În plus, pe vremea aia se juca în Queens, la West Side Tennis Club, Forest Hills. Din fericire pentru splina și fanii jucătorilor, multe alte inovații își primea sportul nostru în acea perioadă, iar US Openul era în mijlocul acțiunii. De exemplu, înainte ca Nasty să câștige finala din 1972 (ups, am dat spoilere), turneul tocmai își făcuse milă de toți jucătorii și introdusese regula tiebreak-ului. Și nu mai puțin important, amatorismul făcuse tranziția cu arme și bagaje spre profesionism.

Vremurile romantice alte tenisului erau și vremurile haotice ale tenisului. Amatorii țineau de propriile federații, în vreme ce profesioniștii zburdau din floare-n floare prin toată lumea și trăiau din asta. Ashe însuși a ezitat mult și bine înainte să facă trecerea, pentru că una din condițiile tenisului profesionist era să renunțe la Cupa Davis. N-aveai voie și pace. Iar Arthur (alături de McEnroe, alt maniac) a fost unul dintre cei mai importanți și dedicați oameni ai echipei de Cupa Davis a Americii. Omul prefera gloria arenelor (unde cu doar câțiva ani în urmă nu avea voie să joace, din motive de rasă) în dauna premiilor ce se ofereau în circuitele profesioniste paralele în care Emerson, Năstase și alții deja se îmbogățeau.

Cât îl privește pe Iliuță al nostru, îl iubea toată lumea în afara terenului. Însă, așa cum știți, când se apuca să facă showul ăla al lui îl detestau toți jucătorii. Inclusiv Ashe mai avea oleacă și-l mi ți-l lua la bătaie într-o zi frumoasă a anului 1975, deci la 3 ani după ce își disputau finala din State care face obiectul cronicii noastre de azi. Se întâmpla la Grand Prix-ul de la Stockholm, un turneu care avea formatul Turneului Campionilor de azi, de la Londra – cu sistem round robin (grupe). Ashe, un tip domol și reținut (calități pe care și le-a cultivat de nevoie, ca să nu le dea rasiștilor motive în plus să-l discrimineze pe teren) a spus atunci, după meciul cu Nasty, că a fost pentru prima oară în 10 ani când s-a enervat pe un teren de tenis. Pe scurt, Ilie se comporta ca Ilie, iar Ashe n-a mai suportat și a ieșit pur și simplu de pe teren. Horst Klosterkemper era arbitrul de scaun și a decis să-i descalifice pe amândoi, la scorul de 1–6, 7–5, 4–1 și 40–15 pentru Arthur. Apoi s-a răzgândit și l-a descalificat doar pe Năstase. În super biografia scrisă de Raymond Arsenault, Ashe descrie momentul de la vestiare de după meciul interupt. Năstase făcuse și văzuse multe la viața lui, că are bullshitul în ADN, dar atât de tare călcase pe bec de data asta, încât era spășit și avea remușcări. N-a comentat în niciun fel decizia, a înghițit gălușca, îl respecta și-l plăcea pe Ashe. Dar două săptămâni mai târziu își relua obiceiurile binecunoscute. Ah, să fii tânăr și cu plete, adorat de atâția oameni, și să folosești doar terenul de tennis ca să te faci de râs, nu rețelele sociale, ca Tsitsipas.

Prieteni, în punctul ăsta chiar trebuie să vorbim un pic și despre finala pentru care ne-am adunat azi aici, la ceas de carantină. Că mă ceartă Meșter și nu-i ok să auzi ”Te-ai lungit ca bugetarul pe plaja din Eforie cu introducerea aia, boss”. Corect, deși bugetarii o ard prin Mamaia, Bali și Balcik în ziua de azi, i-aș da replica amfitionului nostru.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

Ilie Năstase – Arthur Ashe: 3–6, 6–3, 6–7(1–5), 6–4, 6–3

Ca să ajungă până-n finală, băiatul nostru cu talent și bâzdâc a trebuit să îndure multe. Primul tur a fost singurul prin care a trecut ca ața prin budincă. L-a bătut pe Jairo Velasco Sr., fără să-i lase bietului columbian decât două game-uri. Velasco era încă departe de cea mai bună clasare a sa (42 ATP), care avea să vină 10 ani mai târziu, în vara lui ’82. Deci a strănutat Ilie de două ori spre el și a trecut în turul al doilea. Acolo avea să dea de Roger Taylor, o cu totul mâncare de pește englezesc. Roger venea de la Yorkshire, avea accent de bagabont și suficient tupeu. iar în perioada aia era jucător de Top 10, chiar dacă topul nu era unul 100% obiectiv și computerizat ca acum. Ca o mică dar însemnată paranteză, secolul trecut l-a avut pe Lance Tingay, un cunoscut jurnalist de tenis născut în timpul Primului Război Mondial. Tipul ăsta făcea anual cele mai cele topuri în tenis, iar lumea ținea cont de ele așa cum țineau cont de părerea lui Maryl Streep personajele din ”The Devil Wears Prada”. În fine, Roger Taylor era bun, l-a dus pe Nasty în decisiv. Dar a pierdut.

Apoi, în turul al treilea, s-a ivit un pitic pe nume Patrice Dominguez. Franțuz simpatic și bun la tenis, noi îl știm pentru că a fost prieten și partener de dublu al Virginiei Ruzici. În ’78, ajungeau chiar până în finala de la Roland-Garros. Bun, bun. Nasty i-a lăsat un set, dar nu mai mult, că tenisul e prea frumos ca să-l lăsăm pe mâna frencezilor. Cu Bob Hewitt, în turul 4, putea fi rău, dar a fost bine. Născut în Australia și mutat în Africa de Sud, tipul a fost unul dintre cei mai buni dubliști din câți a văzut sportul. Pe scurt, a câștigat tot – și la dublu, și la dublu-mixt. Lui Năstase nu i-a pus probleme însă, pentru că simpul și dublul sunt două sporturi la fel de diferite ca sexul și Starcraft-ul.

Apoi au venit sferturile de finală. O finală, practic. Fred Stolle este un nume de care cred că a auzit până și Cristi Geambașu. Fost număr 1 mondial din generația lui Laver, Stolle câștigase US Open-ul în ’66, iar de-atunci mai luase titluri mari doar la dublu. Avea 34 de ani la meciul cu Nasty și tot i-a luat un set. În semifinală, Năstase a trecut de americanul Tom Gorman, care în anul următor avea să-l bată chiar pe Borg la el acasă, la Stockholm. Nicidecum un neica nimeni, Tomiță n-a izbutit nici el, totuși, să-i ia mai mult de un set lui Nasty.

Ca să ajungă în finală, Ashe a avut un traseu ceva mai simplu. Însă de notat că a reușit să-l scoată în sferturi pe prietenul nostru, Stan Smith, care era deținătorul titlului la vremea aia.

Primul lucru care te lovește când te uiți la un meci din ăsta vechi de jumătate de veac: nu erau sponsori, frate. Te uiți în spatele jucătorilor, te uiți pe toate marginile de teren și stadion și nu scrie nimic pe nicăieri. Ce vremuri simple și sărake! Nu tu un Rolex, nu tu un BNP Paribas, nu tu un ”Primăria Municipiului Volutari Vă Urează Paște Fericit!”, uitat acolo până-n decembrie. Oamenii ăia trăiau din bilete și din unt de arahide. Nu se învârteau banii și brandurile ca-n ziua de azi, când Porsche, Nissan, Orange sau Nerds & Words întorc banii cu lopata și-și permit să investească în sport și în conținut de calitate. Ehe.

În treacăt fie spus, relația sponsorilor cu tenisul a fost mereu specială și a evoluat mult de-a lungul vremii. A evoluat pentru că și-au dat seama și brandurile că sportul ăsta chiar bifează niște KPIs importanți dacă te folosești așa cum trebuie de el. Cu sportivii, sponsorii au avut relații încă și mai ciudate. Unul dintre ele: la începutul anilor ’90, Andres Gomez îl bătea pe Agassi în finala de la Roland-Garros fiind îmbrăcat ca un pom de Crăciun în hol la sediul Oracle – tricou de la Isostar, pantaloni de la Ellesse, șosete și încălțări de la Adidas. Și rachetă de la Yonnex. Să vezi ceva de genul ăsta azi ar fi o raritate, deși jucătorii de dublu joacă și câștigă adesea turnee fără sponsor sau cu sponsori de ocazie.

Primul set l-a luat Ashe în vreo 20 de minute. E incredibil cum un jucător care în tinerețe era un pusher, căruia-i era confortabil să joace mult și bine de pe baseline, a devenit atât de bun și pe iarbă. Nevoia de supraviețuire l-a învățat pe Arthur slice-ul și jocul de fileu, nu nevoia romantică a sportivului de a fi cel mai bun. Ca să poți să-i bați pe australieni, trebuia să joci pe iarbă. Ca să faci bani, trebuia să câștigi pe iarbă, suprafața cea mai comună în tenis a acelor vremuri. Colindai în lung și-n lat planeta, deci era bine să nu o faci degeaba, că n-aveai low costuri și tehnologia de azi – trebuia să-ți câștigi existența. Cine naiba putea ști că urmau să apară deal-urile financiare de imagine? Cu siguranță nu Cosac și restul titanilor din tenis.

Embed from Getty Images

Așadar, când Ashe câștiga, în prima jumătate a anilor ’70, un set pe iarbă într-o finală de Slam, nu era chiar surpriză. Însă nu degeaba Nasty avea să devină primul lider modial din era Open, un an mai târziu. A fost, așa cum a explicat el însuși rânjind fasolea ca Vîntu când îl întrebi de bani, un pic de șansă cu ranking-ul. Că s-au apucat ochelariștii vremurilor să calculeze fix atunci cine e mai bun dintre sportivi. Dar șansa asta nu schimbă cu nimic valoarea românului. Și adevărul este că trebuie să vezi ca să înțelegi următoarele: Năstase era atunci la fel de bun ca Laver în urmă cu câțiva ani. Viteză, reflexe, serviciu. Dacă pe primele două ți-e greu să le vezi la adevărata valoare, pentru că ritmul era mai lent decât e acum, la serviciu nu există nicio îndoială. Cu rachete mult inferioare celor de azi, Nasty punea toată ura și caterincă de care era în stare în serviciile alea. Și cădeau adesea pe linie. Se mai lua la ceartă cu arbitrii, dar calitatea era acolo, iar serviciile lui Nasty aveau ceva din mișcările leneșe și explosive ale lui Andrew Murray.

În plus, se juca super-repede. Evident, nu era nevoie de regula celor 25 de secunde între puncte, că oameni încheiau punctul și reveneau într-o clipită la serviciu sau primire, de parcă îi grăbea Vela s-ajungă acasă. Totul curgea naturel ca un cal pe tabla de șah. Iar sub obiectivele fotografilor care se aflau, practic, la doi pași de jucători, Năstase a luat setul al doilea cu 6-3. Dacă aveți răbdare să urmăriți, veți auzi că sunetul pe care mingea-l scotea din racheta lui are ceva limpede și diminuant, ca balonul din gumă care se sparge pe buzele copiilor. Combinația dintre forță, rapiditate și tehnică la fileu era aproape neegalată în cazul lui Năstase. 

Embed from Getty Images

Setul 3 s-a scurs și el în viteză. L-a câștigat Ashe, dar a avut mai multe momente marca Nasty. Pe vremea aia, un tie-break era numit și Sudden Death (Moarte Subită). Erau scoase niște stegulețe roșii care să marcheze momentul și câștiga cel care ajungea primul la 5. Pe final de set, veți remarca și felul în care se asemăna jocul lui Ilie cu cel al lui Federer. Ashe a pus o scurtă, mult under-spin, cum se cuvine, în diagonală. Năstase a alergat spre ea ca Șumudică spre oala ostropel. Nu doar că a ajuns-o, dar a reușit un passing-shot cu reverul ăla al lui de-o mână, de-a lăsat semi-mut publicul prezent. La 3-1 în tiebreak, unul din arbitrii de linie a dat un aut care lui Ilie i s-a părut greșit. Nu faci de-astea cu Ilie, băi John Doe! Ilie a aruncat scârbit prosopul în direcția lui. În ziua de azi, doar alde Kyrgios și Fognini mai au neobrăzarea să facă de-astea, că amenzile sar de 10 mii de para.

O întâmplare simpatică. La începutul carierei sale, Arthur prefera să nu se implice civic în niciun fel, atrăgându-și chiar reproșurile comunității de afro-americani și făcând-o pe Billie Jean-King să-i răspundă unui journalist ”Give me a break, I am blacker than Ashe”. Însă după 25 de ani, lucrurile s-au schimbat dramatic. Ashe a fost deschizător de drumuri și avocat împotriva Apartheid-ului. Când a primit vestea că tocmai i s-a permis pentru prima oară să joace turneul de la Johannesburg, Arthur ieșea din Westburry Hotel din Londra, cu direcția aeroport. În holul hotelului era și Năstase, care fie vrăjea niște fane, fie băga un ginuț ca tot omul, fie ambele, că era Ilie fucking Năstase! În orice caz, Ilie știa de zbaterile amicului său și știa unde urmează să aterizeze. Așa că i-a aruncat în treacăt: ”Hey, Brown Sugar, don’t let them put you in jail, ok?”. Ashe povestea că genul ăsta de replici nu-l supărau venind de la Ilie, dar alți jucători din circuit erau într-adevăr rasiști.

Finalul. Meciul din ’72 a ajuns în buzunarele românului, însă a fost cu cântec. Condus și nervos, Nasty era pe punctul de a renunța. Povestea e însă cu happy-end, pentru că se pare că fix atunci a văzut în public un fan care ținea cu el și care se dădea de ceasul morții la fiecare punct. Așa că Ilie a zis că măcar pentru nebunul ăla ar trebui să-și dea silința. Restul e istorie, că au început să-i intre al doilea serviciu.

Embed from Getty Images

Spuneam de Federer mai sus, dar am văzut și o bucățică din Djokovic la mingea de set 4 a lui Năstase. Un schimb rapid de slice-uri l-a dus pe al nostru în situația de a face un lob defensiv și complet nereușit. (Loburile erau foarte folosite pe-atunci, pentru că rachetele nu ajunseseră atât de performante încât să-ncerci passinguri în forţă de la doi metri din spatele liniei de fund, așa cum ți le servește Thiem azi, de-ți vine să-l întrebi ce marmeladă pune pe pâine dimineața). Iar loburile lui Năstase au fost top în seturile 2 si 4; dar pe cel de la minge de set l-a executat depășit de minge. I-a dat prilejul lui Arthur s-o pălească fără milă, de îndată ce forța gravitațională ar fi adus mingea la înălțimea potrivită. Chestie care s-a întâmplat în secunda următoare, doar că smash-ul americanului a fost… ei bine, ca smash-ul sârbului sus-pomenit. Mingea a aterizat departe de terenul advers, undeva pe Aeroportul LaGuardia. Că doar de-aia auziți atâtea avioane în video-ul cu pricina de pe YouTube.

Foarte interesant este că pe-atunci jucătorii nu prea își cereau scuze pentru punctele câștigate norocos, cu fileul. Ceva mai autentic jocul, din punctul ăsta de vedere, față de ce se întâmplă azi, când trebuie să ridici un pic mânuța, în semn de ”Vai, ce păcat că am câștigat punctul ăsta în acest fel, chiar regret, stimate oponent, chiar regret, ce dacă și tu ai câștigat unul identic acum 13 minute, eu o să-mi cer scuze, că mă filmează ăștia, iar apoi mă iau la întrebări prin conferințe și pe Twitter”.

Chiar și mingea de meci, pe care Năstase a înhățat-o prompt, sub privirile domnișoarei Dominique, în tribune, a fost cu banda fileului. A fost perfect. Fuck the system! Priviți-l doar pe Nasty cum aleargă la ea, pune scurta, câștigă meciul, iar apoi fuge în direcția opusă, înnebunit de succes. Nu erau banii sau gloria de azi, dar bucuria era aceeași. Iar la final, un tovarăş cu indicaţii precise îi azvârle un steag al României pe umeri. Pe care Năstase îl primeşte bucuros.

La final, o concluzie: de-aia îl iubesc părinții noștri mai mult decât noi, nene. Că noi l-am prins candidând cu Ciorbea la Primărie și înjurându-se cu fetele prin Fed Cup, pe când generațiile senioare l-au prins câștigând Grand Slam-uri în deplasare.

Pace și drilluri, prieteni, că avem treabă!

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words