Aurul negru

E o tehnică literară și cinematografică veche: începi un film sau o carte cu faza cea mai dramatică. Doar ca să atragi atenția. Chiar dacă aia, cronologic vorbind, se petrece de fapt la sfârșitul acțiunii. Nu suport tehnica asta, mai ales că de fiecare dată pare să funcționeze.

În 26 septembrie 1964, fostul campion olimpic la tir Iosif Sârbu se plimbă tacticos prin poligonul Tunari, pe care îl cunoaște mai bine decât pe propria nevastă. Mai ales că el avea și ceva probleme în căsnicie (câți n-avem?). Apucă să salute doi juniori aflați la antrenament, mai face câțiva pași, după care își pune pistolul de calibru mare în dreptul tâmplei și trage.

Fost recordman olimpic, cu 40 de lovituri în mijlocul țintei din 40 încercate reușite cu doar 12 ani înainte, Iosif Sârbu nu avea cum să rateze această ultimă tragere.

Fix două săptămâni mai târziu, în 10 octombrie 1964, începeau Jocurile Olimpice de la Tokyo. Iosif Sârbu ar fi trebuit să facă parte pentru a patra oară consecutiv din delegația Republicii. Dar să ne întoarcem cu 12 ani în timp și în spațiu. Gata, a trecut efectul dramatic, e momentul să mai ajungem la subiect.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

Iosif Sârbu câștigă prima medalie olimpică de aur din istoria României

În 1952, Helsinki se bucura în sfârșit de intrarea în istorie. Era cel mai mic oraș în care s-au ținut vreodată Jocurile Olimpice. Zic ”în sfârșit” pentru că ei, săracii, fuseseră inițial programați să găzduiască marea paranghelie în 1940. Doar că Hitler avea deja alte planuri pentru The Summer of ’40, iar lumea și-a cam tăiat rapid tot ce avea prin agendă. Măcar știm că, după 12 ani de războaie, lacrimi și așteptări, finlandezii au avut parte de una dintre cele mai tari Olimpiade din istoria sportului: au stabilit un record de recorduri mondiale depășite la aceeași competiție. Record de recorduri avea să fie bătut iarăși abia 56 de ani mai târziu, la Beijing.

Suntem la Helsinki, deci, și ]n vara lui ’52 e neobișnuit de cald, dar nu e timp de șters sudoarea. În finala probei de armă liberă calibru redus, 40 de focuri, poziția culcat, finaliștii se aliniază la start. Printre ei, Iosif Sârbu, un român de origini exagerat de oneste pentru gustul puterii vremii: fiu de țărani născut în 1925 la Șibot, în județul Alba de astăzi. După exact 70 de minute, românul reușea perfecțiunea în proba de tir: ”Imposibilul 400”. Adică a dat binețe centrului țintei de 40 de ori din 40 de încercări, în total 400 de puncte. Doar că, v-am zis, Jocurile alea Olimpice au fost mai de psihiatrie, așa. Pentru că Iosif Sârbu nu a fost singurul care a reușit imposibilul. Rusul Boris Andreev a făcut și el tot 400 de puncte. La departajare a câștigat însă al nostru, care lovise centrul negru al țintei – adică mijlocul mijlocului, cum s-ar zice, locul unde se gâdilă taurul ca să fie cuminte – de 33 de ori din 40, față de doar de 28, rusul. Avea să fie o primă bătălie câștigată de Iosif Sârbu într-un război lung și care abia începea: războiul cu rușii. Sau, mai precis, cu trimișii lor în România.

Pe lângă bătălie, medalia câștigată de Sârbu la Helsinki, deși uitată de mulți, este primul aur adunat de România în istoria Jocurilor Olimpice. Sperăm ca, în ritmul în care se mișcă sportul de la noi, să nu asistăm în scurt și ultimul aur românesc la JO, să se-nchidă cercul.

După ce li s-a cântat prima oară la Olimpiadă imnul ăla obosit, comuniștilor aflați la putere le-a venit o idee: ce-ar fi să-l urmărească ei de atunci pas cu pas pe Sârbu, ca să fie siguri că noului erou național nu-i vin idei care să atenteze la PR-ul blocului sovietic? Nu le va fi plăcut ce urmau să găsească. Foarte multe note informative ale Securității de la acea vreme, semnate ”Andrei Nelu” și desecretizate între timp, par să-l acuze în termen duri pe Sârbu de ”apucături burgheze”, ascultat de ”posturi de radio imperialiste”, bancuri nepotrivite pe seama stăpânirii, ”atitudini cosmopolite” și, mai ales, de faptul că la competiții obișnuia să-i ignore pe toți sportivii din blocul estic și s-o ardă revoluționar, pe proprietate privată și persoană juridică, cu băieții cool din vest.

La problemele de conduită, lui Sârbu i s-au mai adăugat pe umeri o relație tumultuoasă și provocatoare de mare suferință cu soția lui, actrița Emilia Șahighian, dar și o depresie fără leac, cu siguranță prea puțin înțeleasă de medicii și oamenii de atunci.

Altfel, în ciuda tuturor trebușoarelor ăstora, omul a fost un învingător de meserie, cel puțin până la acea ultimă auto-înfrângere din toamna lui ’64. După vestita Olimpiadă de la Helsinki din ’52, ochiul drept (cel de tragere) al lui Iosif Sârbu s-a îmbolnăvit grav. În urma unei degradări galopante a vederii la ochiul drept, Sârbu își creează propriul brevet atunci când modifică luneta puștii pentru a putea ochi cu stângul. Participă la următoarele două Jocuri Olimpice folosind ochiul neantrenat, deci, și cu toate astea se clasează pe locul 5 la Melbourne, în ’56, și pe 12 la Roma, în ’60.

În tot acest timp, fricțiunile cu Partidul continuă, Sârbu fiind inclusiv exclus din PMR (tăticul PCR-ului) după rapoarte precum cel descris două paragrafe mai sus.

Sârbu a fost unul dintre primii sportivi ai blocului sovietic care, prin performanța lui de excepție, i-a convins pe comuniști că noul război cu Vestul cel Sălbatic (de la atâta capitalism veros, normal) trebuie să se ducă în primul rând la nivel de imagine și că terenurile de sport sunt locuri perfecte pentru mutarea împușcăturilor (uneori, iată, la propriu) acolo. Cu toate astea, a fost, din tot ce am citit despre el, cel puțin un rebel cu atitudini fățiș dezaprobatoare față de (pe atunci) noua dictatură, dacă nu cumva chiar un disident adevărat.

Și mă bucur c-am apucat să scriu aici despre el, poate-poate numele îi va fi scos de pe lista ”eroi ai comunismului” sau chiar ai patriei și va trece în aia cu eroi simpli, ai lor înșiși.

În 1960, anul în care s-a născut taică-miu și în care Sârbu împlinea 35 de ani, ex-campionul olimpic la tir scria așa într-un text intitulat ”Olimpiada anului 2000” și publicat într-o revistă a vremii:

”În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de camera. E o sonată pentru vioară solo. Totul e limpede și viguros. Și trăgătorul e singur, doar cu sine însuși. Trâmbițele asurzitoare ale fotbalului (sic!, chiar că rebel – nota noastră) au amuțit treptat, dincolo de zidurile adolescenței. În tir, totul e grav și profund. Aici nu e teren de fotbal, ci o catedrală a sportului. Dacă vreți să intrați în ea, pășiți în vârful picioarelor”

Din păcate, Iosif Sârbu a fost departe să prindă acea Olimpiadă a anului 2000 despre care fusese invitat să scrie. În schimb putem observa că ”vrem spitale, nu catedrale” va fi căpătat o turnură surprinzător de negativă atunci când acea catedrală la care visa Iosif cu 40 de ani înainte de anul 2000 a devenit în realitate, la Sidney, un spital în care i-au găsit Andreei Răducan în sânge trădătoarea aia de țară de efedrină.

Dar astea sunt altfel de povești, cu altfel de eroi. De la 60 de ani distanță de textul ăla de hater și de mare pasionat în același timp scris de Iosif Sârbu, aș vrea să mă pot întoarce în timp doar cât să-i zic autorului un ”Bravo, Iosife! Ai fost tare. Încearcă să rămâi la fel.”

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words