Pentru context, victoria lui Paolini s-a întâmplat în timp ce Djokovic încheia operația – probabil în trei seturi – și cât a mai stat el pe holuri ca să le explice doctorilor că dacă fierbi veninul de șarpe de casă și îl treci prin zeamă de miere de salcâm, iese Paracetamol de 1000. Dar undeva în alt capăt de Paris, o altă luptă grea se purta. O luptă la fel de inegală precum cea dintre ideile naturiste ale lui Nole și metastudii. Dar măcar o luptă din care nu am pierdut noi.
Ba chiar am câștigat. În cazul în care nu știați, cronicarii voștri preferați o urmăresc (fără să vrea în mod special) deja de ceva timp. A jucat finală la TransylvaniaOpen sub atenta supraveghere a lui Mircea și a mai mâncat kids menu și pe la alte ediții. La care nu a câștigat, dar a fost civilizată și a participat, ca să o cunoaștem și, astăzi, să vorbim în cunoștință de cauză.
Sigur că Paolini a ajuns în prima ei semifinală de Grand Slam, dar noi nu la statistici ne uităm pe această pagină. Noi desfacem jucătorii, îi căutăm de amigdale și îi recompunem după cum ni se așază speranțele între pernele din pat. Iar despre Paolini rar spre deloc nu am vorbit aici. Poate pentru că nu am văzut-o, iar aici rușine vouă dacă v-ați dus spre gluma cu oameni scunzi, când era clar că mă refere la cantitatea redusă de meciuri pe care Paolini le-a bifat ori cu românce, ori cu Nadal, ori în zile în care plouă și e o singură partidă. Că eu știu sigur că astea îmi sunt standardele.
În anul în care a câștigat la Dubai după o viață de firimituri pe la turnee ascunse-n calendar pentru localnici și sportivi fără clasament, Paolini s-a ridicat din scaunul auto pentru copii al circuitului WTA și mută pereți în locuri în care cei mai mulți trăiau cu impresia că Jasmine nu ar ajunge nici măcar la broasca ușii. Și e reconfortant să o vezi și să înțelegi că atâta timp cât tenisul se joacă pe orizontală, a fi înalt sau scund e un detaliu la fel de important ca înălțimea la care a fost crescut pătrunjelul pe care îl pui în ciorba de fasole cu ciolan.
Foto: Franco Arland/Getty Images
Putem presupune că, mai mult sau mai puțin conștient, Rybakina și-a privit adversara de sus. Sunt ultimul care în viața de civil aș avea abordări de genul ăsta, dar tot nu m-aș grăbi să culeg cireșele de pe ultima creangă la care ajung dacă lângă mine ar fi Jasmine și nicio scară sau un act semnat în care mă obligă cineva să o țin pe umeri.
Tenisul din sferturile de finală ale unui Roland Garros nu primește invalidați fizic de niciun fel decât în cazul unor accidente și accidentări. Cine ajunge aici, poate. Le poate pe toate dincolo de orice aparențe, iar lucrurile ce poate nu sunt cu putință fizic, sunt compensate printr-un puhoi de alte plusuri și semne de înmulțire. De exemplu, faptul că Jasmine lovește mingea mult mai tare decât ne-o arată camerele de deasupra terenului, care pot lăsa senzația că mingea circulă cu tramvaiul și e timp pentru orice într-un punct. Nu e.
Sau mai sunt unghiurile loviturilor lui Paolini. Dacă ai de băgat o ață în ac, poți încerca să te chiorăști în lumina de la geam. Sau o poți aștepta pe Jasmine, care va lovi ața fix acolo unde trebuie și, de pe hol, o va trimite prin urechile acului. Pe terenul de tenis îi vine chiar mai simplu să facă asta cu o minge.
Dar cel mai încurajator e faptul că Jasmine râde, se enervează și trăiește tenis. Nu îi prețuim suficient de mult pe jucătorii care ne-ar înțelege pe noi, fanii, tocmai pentru că ar reacționa la fel și ei, dacă nu ar fi în teren. Paolini zâmbește în timpul punctului, cam pe acolo e ea cu atitudinea față de viață. Nu trebuie să îi fi fost terapeut ca să intuiesc cu precizie destul de mare că, până la 28 de ani, a auzit de mult prea multe ori că tenisul i se potrivește cam cum i se potrivește Campionatul Mondial de tras lemne din pădure unui ponei. Doar că Jasmine e împăturit cecul de la Dubai în 14 până și l-a putut ascunde în buzunarul de la sacou și a intrat la Roland Garros din postura de cap de serie 15.
Iar Rybakina, care intră în meciuri mai înghețată decât caloriferele din București în luna noiembrie, a început să alunece sub umbrele neînțelegerii adversarei încă de la începutul partidei. S-au răsturnat peste ea brea-kurile și winnerele ce-au întins la maximum mânuțele lui Jasmine nu au fost decât episoade trecătoare de soare în mijlocul unui muson supărat pe încălzirea globală. Jasmine a terminat meciul cu un parțial de 13-3 și a câștigat pentru că pur și simplu a jucat tot meciul. De la primul break de care a avut nevoie și până la ultimul, Paolini nu a încetat să facă ce – îmi imaginez – face de-o viață: să râdă în mecla unor cifre care spun ceva relevant doar din punct de vedere matematic. Iar tenisul e orice, numai matematică nu.
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Te anunțăm când publicăm o cronică nouă?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.
Mirra Andreeva – Aryna Sabalenka: 6-7, 6-4, 6-4
Mirra a devenit azi cea mai tânără semifinalistă a unui turneu de Grand Slam, din 1997 și până azi. Un an în care Mirra nu era înmatriculată în niciun registru de evidență a populației și era cel mult parte nenumită din poveștile de speriat pe care mama ei – probabil domnișoară atunci – le auzea de la adulții ce-și trăiseră deja iresponsabilitățile.
Ani mai târziu, Mirra a fost cea mai incompetentă parteneră de grețuri din istoria adolescentină și adultă a Arynei. În loc să îi aducă apă și cel mult să îi facă poze pe ascuns, Mirra i-a cărat backhanduri și ciomege ascuțite colegei aflată în deplină suferință. Dacă grețuri au fost ce a încercat Aryna să trateze cu pastile și Cola, Mirra posibil să se fi aflat azi în avantaj: la 17 ani câți are, e semnificativ mai aproape ca timp de momentele în care vomita piureul de lobodă sau ce catastrofe culinară mai ingurgitează copiii în faza de diversificare.
Mirra își diversifică însă meniul de jucătoare din circuit, iar Sabalenka e ca și cum ai trece de la biscuiți cu măr copt la mistreț vânat cu mâinile goale și fript pe foc aprins frecându-ți coatele de-o cioată. E mare lucru ca la vârsta la care alții au doar certitudini, tu să ai o victorie cu o multiplă câștigătoare de Grand Slam. Poți rata prezența la măcar o teză când săptămâna ta a inclus devorarea unui animal aflat pe podiumul lanțului trofic din sportul tău.
Și meritul de căpătâi pe care îl are Mirra e că nu a clipit în afara jocului. Până la confirmarea necazurilor de sănătate pentru Sabalenka, Mirra a ținut linia frontului. A jucat la chinuială și forță, exact cum ar fi făcut Aryna dacă ar fi putut. Meritul Mirrei e că a fost Aryna când Arynei i-a fost imposibil să fie Aryna, dacă treaba asta are vreun sens. Nu a clipit nici pe final de set, care deși factual a mers la Sabalenka, în practică s-a terminat egal, cu o diferență minimă pe tabelă ce nu mai era atât de relevantă în contextul medical ce se desfășura în paralel.
Foto: Tim Goode/Getty Images
Iar Mirra a înțeles asta. Putea să facă o mulțime de lucruri și cele mai multe ar fi fost greșite. Putea să creadă că Aryna nu poate fi bătută nici când, între puncte, își savurează cu repetiție micul dejun. Sau dimpotrivă, putea să creadă o Aryna cu gândurile agitate prin stomac e o Aryna îngropată și compromisă. Spre meritul ei și total nespecific celor din generația ei, Mirra nu a exprimat nicio opinie. Doar a continuat.
Iar când Aryna se gândea cu jind la un dop de Cola și încerca să alunece spre puncte ca să nu își trimită cina în lojă, Mirra a continuat să apese pe butoane. Butoane grele, cu muchii ascuțite, pentru că Aryna – de ce să vă mint – îmi transmite vibe-ul unei care măcar la un examen din sesiune a mers direct din club. Fata știe să joace tenis la un nivel de Top 50 și dacă în ziua anterioară ai obligat-o să transporte două damigene de vin prin forțe proprii și fără recipiente făcute de mâna omului. Modul ei de avarie e modul care forțează adversara să sape, cu mențiunea că sapă în neștire și spaimă.
Mai puțin pentru Mirra. Iar punctul de final, cu care a câștigat meciul, e bun de difuzat la petrecerea de majorat: Sabalenka urcată la fileu și un lob perfect, aplaudat de fani, necrezut din fața televizorului și priceput de Aryna încă din clipa în care Mirra și-a rotit încheietura ca să lovească. Chiar mai mișto e că povestea continuă cu o semifinală Paolini-Andreeva, ceea ce înseamnă că în finală va juca cineva care fie pentru că nu are vârsta, fie pentru că se face pulbere dintr-un pahar, nu are voie la șampanie.
Și mulțumim, Mirra, pentru că în felul ăsta ai mai trimis-o cu un tur mai în față pe Gabi Ruse și colega Kostyuk, care încă joacă în competiția de dublu. Ocazie cu care, în premieră, un cetățean rus a făcut un bine unui cetățean ucrainean. Semn că tenisul chiar e locul în care minuni de toate felurile se întâmplă.
Foto: Robert Prange/Getty Images
Alexander Zverev – Alex De Minaur: 6-4, 7-6, 6-4
Dacă tot l-a bătut pe Nadal în locul în care, iarna, căldura în calorifere se pornește doar la ordinul spaniolul și întreținerea îi e virată tot lui în cont, Zverev a decis că ar putea încerca să umple vidul spațial lăsat de Rafa și măcar – pentru început – să adopte câteva dintre lucrurile cu care Nadal ne-a obișnuit. Ca de exemplu, meciurile de cinci seturi și partidele lungite mult după miezul nopții. Mai rămân lucruri pe care Zverev nu va putea încerca să le copieze, cum ar incapacitatea de a crește păr după 35 de ani sau relațiile personale sănătoase cu femeile din jurul său. Dar omul încearcă.
La Paris, unde zeii timpului i-au deschis larg porțile către finală, Zverev joacă oferind sentimentul că deși are vând din spate, știe și el foarte bine să strunească pânzele. În meciul cu De Minaur, Alexander a avut de câștigat două prime seturi în care balanța nu a avut niciun favorit, așa că s-a impus utilizarea forței. Și nu spun că asta e ceva ce îi vine natural lui Zverev, dar De Minaur nu a dat niciun semn că intenționează să își vândă ușor umbra de pe zgura franțuzească.
De Minaur e de suficient de mult timp prin zonă și a împărțit intrări pe tunel cu ambele generații aflat în lupta pentru trofee și timp rămas. A fost permanent acolo, în categoria celor responsabili cu categoria aia de surprize enervante în primul rând pentru că te fac să pari începător într-ale tenisului dacă le cataloghezi prea rapid ca sportive. Dar chiar și-așa, De Minaur e ceva ce știm. Un Gasquet cu balamale mai solide, motoare care amintesc de Bănel Nicoliță în partida cu Franța de la Euro 2016 și o prezență care mă face să îl confund cu personajele care gestionează galbenii de aur de la Gringotts Wizarding Bank din Harry Potter.
Foto: Tim Goode/Getty Images
Dar, timp de două seturi, De Minaur a fost aproape de Zverev ca un stetoscop lipit de spatele neamțului. L-a alergat pe toate lungimile și diagonalele, plimbându-l după scurte încremenite în zgură și winnere sparte poartă-n poartă cu colțurile terenului. Punctul cu care a închis De Minaur game-ul și a făcut 6-5 în setul doi e poate cel mai frumos din turneul ăsta. Și dacă nu vi-l amintiți cu precizie, dar vă amintiți că la un moment dat părea că ăștia joacă doar la tușe, ăla e punctul. Dar momentul cu adevărat decisiv al meciului a fost tie-break-ul din setul secund, în care De Minaur a avut 4-0 și 5-3. Doar că un Zverev cu mințile la el e un Zverev periculos când împarți terenul cu el, dar și speranțele pentru o semifinală.
Dintre toți jucătorii din noua generație de la care așteptăm de ceva timp lucruri, Zverev e poate singurul care, după ce a tot dat de înțeles că nu are cu ce, a arată că vrea, poate și își permite. A devenit – deloc brusc – un jucător pe care nu neapărat că ne putem noi baza, dar pe care măcar el se poate baza. Și-a păstrat lanțurile la gât, dar deasupra gâtului a infiltrat rezerve mari de liniște și procedură clară, care să îl ajute să navigheze apele tulburi pe care le aduce cu sine un meci complicat, în care adversarul pare capabil să te trântească fără să te atingă, folosind doar forța curenților produși din alergarea în cerc. Și da, l-a mai ajutat și De Minaur care, în setul 3 a depus armele și când a putut să le ridice, la un rebreak târziu în set, le-a luat doar ca să-ți dea în membre cu ele.
Până la urmă, cineva trebuia să aibă grijă și de noi și să ne scutească de încă un meci terminat după miezul nopții.
Foto: Mateo Villalba/Getty Images
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
