Problema arbitrilor din România nu este problema arbitrilor, ci a conducătorilor de cluburi. Non-valori fără nicio urmă de cultură, oameni cu cunoştinţe care nu se întind mai mult decât o fac termenii uzuali. Am ajuns să trăim momente în care cluburile româneşti – ele însele nişte rămăşiţe fără glorie, dar cu pretenţii de zâne imaculate ale vremurilor comuniste – să câştige competiţiile pur şi simplu pentru că un conducător se întreţine mai bine cu un şef al arbitrilor sau cu altul. Mă gândesc că trebuie să fie extrem de frustrant pentru un conducător de club care dă şpăgi mici să fie şi bătut, şi cu banii luaţi doar pentru că joacă împotriva unuia care se are mai bine cu un şef de la arbitri.

Urmăresc subiectul şi îmi vine să vărs când aud cum încearcă fiecare să se scoată din mocirlă atunci când unul este prins în laţ. Ştiţi momentele alea în care un jucător îi dă fără milă peste picioare unui adversar în careu, ăla cade secerat cu tibia ruptă, iar primul întreabă senin arbitrul de ce este eliminat? Aşa văd imaginea conducătorilor de cluburi din România. Una în care toţi stau la aceeaşi masă beţi, cu şampanii scumpe în paharele pline până peste măsură, un peisaj idilic, un soi de cina cea de taină – să mă ierte Da Vinci – în care fiecare îi şopteşte propriei pile numele arbitrilor pe care-i vrea la etapa următoare. Apoi, în peisajul ăsta plin de fum de trabuc şi de miros de şampanie apare un ins cu o listă, iar din harababura creată îl prinde pe unul de gulerul cămăşii scumpe. În acel moment, toţi ceilalţi se calmează şi încep să ridice din umeri. “Cine, io?! Io nu-l cunosc!”

Este tiparul ploşniţei. Tiparul oamenilor fără onoare şi fără scrupule, care te cunosc până când nu mai au nevoie de tine şi sunt gata să te arunce în groapa cu lei pentru că “viaţa-i grea” şi că “cei slabi părăsesc scena”. Singura lor problemă rămâne faptul că cel prins ştie mai multe decât ar trebui, moment în care victima colaterală este supusă unui val de injurii invers proporţionale cu eternul laudatio cu care aceasta era obişnuită in corpore până atunci.

Avram: Oricum, ai văzut, în repriza a doua te-a lăsat non-stop, dă-o-n … mă-sii! Este?
Borcea: Da, da, da!
Avram: Te-a lăsat Valentin non-stop! (Valentin Avram, arbitru asistent, fiul lui Vasile Avram)
Borcea: Da, da’ în prima repriză ce m-am speriat…
Avram: Să ştii că şi io, nu ştiam ce naiba o fi…
Borcea: Da, că-n prima repriză l-a oprit pe Dănciulescu.
Avram: Da, da, şi eu mă speriasem un pic.
Borcea: Am crezut că-mi stă inima!
Avram: Da, dar a fost ofsaid… Era doi metri în ofsaid, n-avea ce să facă băiatu’…
Borcea: Dom’ preşedinte, da’ totuşi să nu-mi dea şi mie un 11 m, deloc?
Avram: Step by step. Step by step! (via prosport)

Cristi Borcea – cunoscut în ţara în care mondenul de speţă joasă omoară meserii şi murdăreşte bresle ca un tip care s-a însurat recent într-o aură de atenţie egală cu cea a feţelor regale britanice – declarase cu câteva zile în urmă că a vorbit o singură dată cu Victor Avram la telefon. Iar Avram – şeful arbitrilor şi victima trasă la sorţi de soartă în ultimele zile – se jură pe toţi sfinţii că e curat în faţa judecătorilor în exact acelaşi timp în care, la concurenţă pe acelaşi tronson orar, apar în presă aceste dialoguri.

În Italia – o ţară în care simbolurile rămân simboluri indiferent de cum se schimbă opinia publică, un nume precum Juventus a fost trimis fără replică acum patru ani în divizia secundă pentru că Luciano Moggi a dirijat câteva sfori care virau spiritul jocului în acelaşi sens murdar. În România, ţara care nu te face să zâmbeşti decât atunci când te afli în afara ei, o retrogradare a unui nume percum Dinamo – o echipă construită oricum complet artificial şi cu performanţe care ţin de sistem, nu de valoarea sa – ar fi privită de Borcea, de cei din club şi nu în ultimul rând de acei suporteri care au cap ca să nu-i plouă-n gât ca un exces de zel şi ca o incompetenţă a autorităţilor. În condiţiile în care lucrurile sunt mai clare decât un geam spălat cu gaz din buteliile lui Borcea. Da, Dinamo în Divizia a doua. Sau a treia. Care-i problema? Dacă nici acum, domnii mei, nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă UEFA nu ar sta – cât stă – cu ochii pe noi.

Până la urmă, dacă Dinamo (o echipă care visează şi azi să asculte muzici) îşi cumpără arbitri pe sticle de şampanie care se sparg în culmea fericirii la nunta copilului şefului arbitrilor din România, nu vreau să mă gândesc cu ce au fost cumpăraţi cei care au transformat în campioană o echipă care mai sus de nivelul piciorului broaştei nu sare în Europa şi care are conducători şi management care îşi imaginează mulţimi de cretini care vin cu creierul spălat şi fără să se uite la bani la meciurile din Champions League. Am ajuns să ne bucurăm cu onor de faptul că jucăm dintr-o eroare istorică (şi, se pare, chiar judiciară) în competiţii europene doar pentru că adversarii au nume şi că spectatorii cumpără bilete pe baza faimei celor care ne bagă mingea-n poartă de câte ori vor.

Aş vrea să-i văd pe toţi stând într-un beci şi vorbind despre fotbal aşa cum unii dintre noi vorbesc acum, de pe margine. Deşi ar fi putut vorbi pe un teren, în faţa unor spectatori care ar fi dat oricât să vadă jucând oameni care ating mingea cu sufletul şi pasează cu mintea. Din păcate, ei stau acum în spatele unui monitor cu inima îndoită de furia că măselele stricate omoară un fenomen şi de tristeţea că nu au putut să facă nimic în acest sens atunci când vârsta le permitea să simtă mirosul proapăt al unui gazon tuns atunci când păşeau emoţionaţi pe el.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.