Speranțele oamenilor sunt de multe feluri. Poți spera pentru că nu ai de ales, poți spera pentru că e tot ce ai de ales și, printre altele, mai poți spera de pe margine, pentru că acea speranță ar face un pahar de apă din fața ta mai interesant, de unde altfel ar fi doar o licoare necesară, dar nefrecventabilă la un party. Paolini a sperat, că tenis de-un nivel cu al Igăi nu exista pe linia de asamblare. Prin urmare, ce să și facă: a zâmbit frumos și a sperat. Noi, știind hramul ce ne-a fost adus pentru închinare, am sperat că poate fi altfel, deși tot noi am pus la microunde doar jumătate de pungă de popcorn. În tot timpul ăsta, Iga nu speră. Ea doar sperie.
Mă uit la meciuri cum a fost finala asta și îmi dau seama că Iga e ca apa. Pus în recipiente mici și servită la ocazii cu mai puțin fast, apa – la fel ca Iga – e ceva compatibil cu însăși viața. Într-un păhărel mic, apa va ajuta un artist să își încheie opera, de exemplu.
Foto: Tim Goode/Getty Images
Dar apa – din nou, la fel ca Iga – poate să vină în viețile noastre sau ale lui Jasmine ca un val ce mută grădinițe întregi și copiii din curte care voiau și ei doar se joace într-o după amiază pariziană și la final să mănânce un croissant. În această formă, nici apa și nici Iga nu mai pot fi strunite. Inundă, nivelează și bucură doar peștii.
Jasmine nu a fost pește între valurile Igăi, ci mai degrabă o barcă de hârtie bucuroasă că, în loc să devină afiș electoral, a alunecat într-o poveste mai mare decât oalele de ciorbă cu care era obișnuită. Finala a început cu Jasmine având două ocazii de a câștiga pe serviciul Igăi, un break, și apoi decernarea trofeului. Nimic notabil între cele două momente, chit că Paolini a jucat.
Doar că în finalele de Roland-Garros cu Iga nu ești chemat să joci. Miza nu sunt punctele, ori banii, ori chiar și meciul. M-a lovit chestia asta: poate că Iga nu mai joacă pentru consecințele imediate ale unei victorii. E ca un chef dintr-un restaurant cu stele Michelin care pune pe masa de lucru din bucătărie un piept de curcan și pentru care scopul principal nu e să hrănească un om. Ci mai degrabă să producă ceva de care el și alții de pe lângă el să își amintească mai departe de pauza de toaletă.
Foto: Mateo Villalba/Getty Images
Ne face fata asta să stăm cu ochii pironiți în recorduri pe care le credeam ferecate sub tribune din momentul în care Serena a decis că fetele din circuit merită bucurii nu doar în plan familial. Iga nu ne-a chemat în mod explicit, dar ne-a luat cu ea și nu știm unde ne duce. Are 23 de ani, iar în sezonul ăsta, practic, a câștigat zgura. E ca și cum, în fotbal, ai avea o echipă care câștigă toate meciurile jucate pe timp de zi.
De Paolini nu-mi pare rău. Dacă astăzi sunt fani supărați pe ea că nu a făcut mai mult de trei game-uri, asta e problema lor. Fata și-a câștigat propriul turneu la fiecare punct pe care l-a luat și nu l-a dat. A terminat finala cu un break, câte-un punct câștigat la fiecare secvență de 5 puncte luate de Iga și zâmbetul unei puștoaice care prinde în sfârșit toboganul liber. Ce contează că pe lângă ea geme zgura, tușele se-ndoaie și fileul strânge din rosturi. Doar o dată în viață-i 8 iunie 2024 și ți se strigă numele în ziua finalei feminine de la Roland-Garros.
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Te anunțăm când publicăm o cronică nouă?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
