Montagne Ruse

Unele meciuri de tenis au darul de a fi neîndreptățite de scor. E ce am simțit eu când am văzut filmele Harry Potter, după ce citisem cărțile. 6-1, 0-6, 6-1 e ca un circuit de Formula 1 fără curbe. E ca o oală de ciorbă în care se află doar polonicul și o tufă de pătrunjel pe masă. E echivalentul unei cereri în căsătorie făcută pentru viză în America. Iar meciul Gabrielei Ruse cu Emiliana Arango merită o poveste lipită de filmul, romanul și cartea de benzi desenate pe care le-a jucat, scris și lipit Gabi în mintea ei.

Dar să vă zic din altă parte a camerei. Era prima vară de pandemie, terminasem de scris cronici despre handbalul anilor ’70 și turneul oarecum-amical de tenis de la Cluj (strămoșul celui care azi se numește Transylvania Open) se întâmpla pe terenurile de zgură de la Winners. Doar pe minge nu se punea mască, pentru că în rest era echivalentul din libertate al unei ore de recreere la pușcărie. Și a fost bine că a fost așa.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Fetele jucau fără fani, presă și miză, alta decât aceea de a bate praful de pe racordaje și a mătura tușele din complex. Eu le primeam la interviuri, după meciuri. La partide, stăteam pe un scăunel, cam pe unde mă tăia capul. Și Gabi Ruse era pe-acolo. Juca. Juca de părea că viitorul vaccinului depinde de ea. M-am nimerit într-o zi lângă antrenorul ei și mi s-a părut util să aud de la oamenii jucătoarei cum se vede lupta când tu ești cel ce ascute și încarcă gloanțele.

Antrenorul ei de atunci îmi explica de ce și cum lovește. Unde e bună Gabi din 2019, unde mai are de lucru. Ce face când nu joacă tenis. Ce-ar trebui să facă. Ai ei, în frunte cu antrenorul, o aplaudau la fiecare minge, în încurajau, îi ziceau că a dat bine sau să dea mai bine. Eu, importantul jurnalist imparțial, stăteam ca vaza de flori și-l chestionam pe antrenor, După prima partidă câștigată, Gabi a venit să îmi dea interviu.

-Salut, Gabi. Felicitări pentru victorie!, îi zic.

-Mulțumesc, mulțumesc. Ah, dar tu stăteai lângă Iulian [n.r numele antrenorului], nu?, m-a întrebat ușor nedurmerită.

-Ah, da, da! i-am răspuns eu.

-Dacă stai acolo nu poți sta așa tot meciul, fără să zici nimic, mi-a explicat pe tonul pe care îl avea profa ta preferată din școala primară, când îți arăta cum se caligrafiază codița de la litera M “de mână”.

Și-atunci am înțeles ceva ce mi-am amintit azi, văzând-o pe Gabi Ruse jucând, din nou, într-un sfert de finală de turneu WTA: că ea ar putea să nu bea apă, să alerge cu saci de Ceresit CM 19 în spate de pe Feleac la Dâmbovița și înapoi, iar toate astea nu ar conta dacă robinetul de energie livrat din glasuri, palme unite în aplauze și încurajări monosilabice sărite din scaune ar exista la discreție.

Un 6-1, 0-6, 6-1 e o victorie nu în trei seturi, ci în trei meciuri. Un set pierdut la zero în mijlocul întâlnirii e ca o nuntă la care vin aperitivele, iar până la sarmale ești pus să citești versete dintr-o Biblie de buzunar în timp ce lângă tine sunt șapte maiștri sudori ce fac rodajul aparatelor. Instinctul de motan de apartament uitat în canapea cu laptopul în brațe m-a făcut să leg în gânduri un “hai, măi, că e o semifinală la un WTA 250” când, după ultima minge, Gabi s-a pus în genunchi și a mulțumit fanilor.

Doar că tenisul e un sport al momentelor diferite, în funcție de locul și momentul în care exiști. Realități diferite curg una pe lângă alta în funcție de locul în care te afli, raportat la minge. Când mai multe realități de la mai mulți oameni se întâlnesc, iar “oameni” înseamnă fanii din arenă și sportivul, realitatea lor poate fi diferită de cea a celor de acasă. Sau de cea a scorului. Și momentul poate fi mai mult decât un meci pentru semifinală. Pentru Gabi așa a părut, iar ce-a părut că îi trebuie în ultimii ani e un borcan suficient de mare care să-i țină pentru iernile rezultatelor mai nefericite momente ca cel din acest sfert de finală. Și din când în când, să deschidă recipientul, să inhaleze cât îi trebuie cu prosopul în cap și să își amintească felul în care, fără să aibă nevoie de minuni, e capabilă de 6-1, de 0-6 și apoi de încă un 6-1. În același meci.

Rebeka Masarova – Ana Bogdan: 3-6, 7-6, 6-3

E o treabă ciudată cu felul în care tenisul e gândit, pentru că nu îți dă posibilitatea reală să spui despre un meci pierdut că vine cu motive de optimism. La fotbal, poate fi 0-5 pe undeva prin minutul 60, dar dacă pierzi cu 4-5 parcă tot ai făcut ceva. Dincoace, orice ai face, oricâte urme de dinți ai lăsa în adversar, el e cel care va avea avantajul ultimului punct câștigat. Și tu, învinsul, orice noi idei ți-ai fi putut construi pe undeva prin meci, ești izbit în tâmplă de momentul ieșirii de pe teren, chit că ți-e acasă. În esență, tenisul te scoate din casă și cinstește musafirii în timp ce ești la duș.

Dincolo de asta, Ana ține la trântă cu mintea limpede. Nu a pierdut pentru că nasul înfundat i-a întunecat mintea. Nu s-a încâlcit în șervețele și să-și fi pierdut busola strategiei. Nu a răsturnat nicio oală cu nervi, spaime și dureri din vreun trecut imemorial al vreunui meci tărăgănat până dincolo de ceasul al 20-lea. Ana a pierdut pentru că, drăcia naibii, s-a ținut scorul. Aici s-a stricat treaba. Nu ți-ai fi dat seama că Ana pierde nicăieri în meci, de-a lungul unei secvențe de mai mult de trei game-uri. Și-asta spune că Ana a fost acolo, cu hățurile-n mâini, ochii-n carte și abdomenul angajat.

Și nu s-a întâmplat, la fel de bine cum într-o altă zi s-a întâmplat. Masarova a câștigat toate reprizele din pauzele spectacolului. E nedrept, într-adevăr. E ca și cum filmele de la TV ar avea cea mai mare audiență pe pauzele publicitare cu spoturi la medicamente și mâncare de câini. De obicei nu se întâmplă, dar vedeți și voi cum obiceiurile nu se mai prea păstrează. 

Tamara Korpatsch – Daria Snigur: 3-6, 6-2, 6-4

Daria Snigur are toate șansele să rămână o bornă nedorită a tenisului românesc dacă situația Simonei Halep nu își diluează aciditatea și fostul număr 1 mondial rămâne legată de ucraineancă prin faptul că ea i-a fost alături la ultimul meci oficial jucat prin aceste cronici. Probabil presiunea privirilor noastre zgâite i-a prins rău, căci Daria nu a putut să mai lege un set câștigat în munca acestei zile de vineri.

În timp ce publicul făcea tămbălău după perdea pentru că Monica Niculescu pierdea pe celălalt teren, Tamara Korpatsch a încheiat facil meciul după ce a pierdut setul de început. Pe măsură ce Daria s-a poticnit și a părut că are sănătatea șubredă, Tamy – dacă mi se permite alintul – și-a croit drum prin liniștea sălii și merge să își adape clasamentul de final de an în apele semifinalei.

Eva Lys – Ekaterina Makarova: 6-2, 6-2

Un lucru frumos pe care îl poate face un musafir e să nu te încurce cu vizita. Să vină, să petreci timp de calitate cu el, iar după o oră și opt minute să își vadă de treburile lui, așa încât tu să poți face același lucru. Intercalate între meciurile româncelor, Eva și Ekaterina au cam fost lăsate să-și facă numărul alocat, cu promisiunea că nu se lungesc în mod inutil. Pragmatici pe model nemțesc, de la acest meci ne trebuia un singur lucru: o câștigătoare. 

Makarova a înțeles eventualele implicații politice ale unui parcurs prea lung în turneu, că ar fi ajuns clujenii să îi pună imnul Universității Cluj dacă ar fi câștigat titlul și aveam alt scandal când am fi descoperit că nu știe versurile de după “Slavă ție, studenție!”. Acum nu e cazul de așa ceva și nici nu trebuie să ne îngrijorăm că Eva “the hot shot” Lys nu își poate continua povestea de potențial succes pe care am fi mândri să putem spune că și-a început-o aici.

Eva tace, promite fără cuvinte și joacă de parcă are planuri mari. La 21 de ani și-o viață-ntreagă înainte ca să își dea seama cât de greu se ajunge de fapt în cronicile lui Meșter, nemțoaica are bazele, niște rezultate într-un turneu cu ștaif la acest nivel și acces într-o semifinală cu vecina de cantonament, Tamara Korpatsch. 

Foto: Transylvania Open