Naționalele mari, cele pe care ni le-am ales drept favorite cei ce-i luăm drept babe primăvăratice pe Mbappe, Ronaldo sau Kroos, joacă la acest turneu final pe strategia folosită de marile platforme de streaming. Totul e limitat ca timp și vine în porții mici, cu 30 de teasere călare peste 10 puncte culminante care se încheie invariabil în expozițiune și promisiunea că data viitoare e momentul pentru mai mult.
Pentru Franța în mod special, acest Euro e până acum un serial la care tot vedem o variantă a episodului-pilot în a treia săptămână de turneu. Pare că ar trebui să plătim o subscripție lunară mai mare dacă vrem ca pătrunderile lui Mbappe să se termine și cu gol marcat din acțiune. Dar cum nu plătim, meciul se termină cu victoria Franței și o promisiune că „data viitoare”.
Foto: IMAGO
Nu e deloc clar nici ce a vrut Belgia să facă. Presupunând că trupurile lor învelite în acele echipamente odioase pre-înmuiate în transpirație și foundue au conținut în vreun moment din ultimele zile vreo urmă de dorință, alta decât cea de a curma un chin pentru care încă din faza grupelor erau semnate toate actele. Starea asta de mioriță colectivă încălțată cu crampoane au sesizat-o francezii încă din primele minute, când s-au așezat cu baguetta la picior în terenul advers și au început să paseze în triunghiurile lor de câte trei oameni, doar-doar pică ceva. Ca de exemplu un autogol.
Abia după 25 de minute Mike Maignan a avut de scos o minge căzută în dreptul lui mai mult dintr-o eroare de pilotaj, pentru ca replica franceză să vină – cu ceva mai multă intenție – în minutul 33, la centrarea livrată de Kounde pe capul ușor descentrat al lui Thuram. Pauza a venit totuși cu sentimentul unui meci care promite. Un fel de afiș electoral al candidatului care bate toba cu povestea salvării, dar livrează ciorbă de fasole cu ciolan în care plutesc trei bucăți de șuncă Praga.
Dacă ești totuși fan al Franței, sentimentul general e de liniște. Griezmann, deși nu marchează și nu pare să facă nimic niciodată, e relaxat și dirijează o orchestră în care, punctual, se mai aude câte o linie muzicală la momente fixe ce trebuie căutate-n beznă, ochite și savurate instant, fără respirații inutile. Franța joacă un fotbal american, executat doar cu set pieces și momente în care Mbappe țâșnește pe ce ax al terenului vrea el și fără ca finalitatea să îi poată fi reproșată.
De patru meciuri deja, Franța e partenerul de relație care îți promite că poate fi ce-ai văzut în el la prima întâlnire, deși tot ce oferă e câte-o floare furată de pe scară și beții îngrozitoare asezonate cu o carieră răsunătoare și falimentară în domeniul pariurilor sportive pe curse de cerbi și invazii de lăcuste în Minecraft.
În seara asta ne-am ales cu încă un autogol, venit după șutul din careu al lui Kolo Muani, un băiat încă bântuit aprig de ultima fază din prelungirile finalei mondialului din Qatar, când a avut aurul în vârful bocancului, dar a decis să contribuie la legenda de pe un alt continent. De data asta, Kolo Muani a șutat îngrămădit, iar zelul lui Vertonghen de a băga lingura în ciorbă a cauzat o lovitură decisivă în meniu.
Foto: IMAGO
Mai ciudat decât autogolul care oricum plutea în aer a fost să vedem atitudinea generală a Belgiei, parcă surprinsă de faptul că, după mai puțin de 10 minute de la gol și doar o ocazie mare a lui de Bruyne, a fost invitată să părăsească terenul, competiția și camerele de hotel.
N-a existat niciun moment în care Belgia să pară că simte cuțitul între coaste sau că înțelege semnificația liniei melodice a prohodului Domnului într-un astfel de moment. Important e însă că promisiunea continuă, iar Franța ne așteaptă în curând cu un nou episod 1 din aventura-i strategică de la Euro 2024.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Portugalia – Slovenia: 0-0 (3-0 după penalty-uri)
Meciurile pot fi frumoase și fără goluri. Sau măcar pot fi memorabile. Nu mai plânsese Cristiano de când a terminat reclama la șampon în care, pe la dubla 15, i-au intrat clăbuci în ochi pentru a 10-a oară. Dar a făcut-o acum. Sesko putea fi eroul Sloveniei într-o țară în care există doar Luka Doncic și munți, dar i s-a părut mai important ca Diogo Costa să devină legenda unei seri în care eroul se face zid în structura cetății, dar amărăștenii sunt în mod natural cu ochii pe domnița emoționantă și cuprinsă de panica ratării măritișului în prag de bătrânețe.
Ne va fi imposibil să știm dacă, după meciul ăsta, Roberto Martinez a ajuns să deteste bătrânii și bătrânețea în sine, dar ne vom putea face o idee a posibilei lui noi atitudini față de vârsta a treia dacă începe să vorbească la fel ca puștii de pe TikTok și își face grup secret pe Twitch cu Conceicao și Antonio Silva. Lacrimile lui Cristiano, etalate după ratarea penalty-ului din minutul 105 mi-au adus aminte de Novak Djokovic și jeluiala lui de la US Open, când Medvedev îl ținea suspendat cu fundu-n gard, iar el încerca să atingă recordul de Grand Slam-uri.
Foto: Imago
Într-o seară în care echipa Portugaliei a jucat ca să marcheze Cristiano Ronaldo, Diogo Costa e omul care îi mai dă lui Cristiano o seară în care să încerce. E ca și cum, de Crăciun, toate rudele îți aduc câte-o mașinuță, dar unchiul ăla șmecher, cu firmă în Italia, parchează în șopron trei Passat-uri fără numere și cu seriile de șasiu topite și te lasă să dormi în ele, altă mașină în fiecare seară. Cu trei penalty-uri apărate după ce i-a provocat lui Sesko două ratări în situații de 1:1, Diogo s-a mai asigurat și că Madeira e și mâine parte a Portugaliei. Fără el, lacrimile lui Cristiano ar fi devenit singura sursă de apă la care insula-casă ar mai fi avut acces în cazul unei eliminări de la Euro.
Pentru că meciul a fost de o ciudățenie rară. Portugalia nu e Anglia, să joace de parcă nu distinge mingea de lebeniță. Ibericii au viteză, au pase pe care știu unde să le dea și au – de exemplu – un Vinicius în trup de fundaș în persoana lui Rafa Leao. Doar că mai au și această cruce cu luminițe care e Cristiano și care trebuie cărată către tot soiul de recorduri. E datorie națională, iar un meci cu Slovenia părea ocazia ideală în care să bifezi tot ce-i pe listă, de la gol, la „siu” și de la horă la jucat mireasa-n bani.
Slovenia nu a părut să se împotrivească până când și-a dat seama că nu i se cere nimic, dar e pe cale să primească. Sesko a ratat două goluri căzute din articulațiile lui Pepe, cu care antrenorul Portugaliei a vrut să lămurească situația viitoarelor apariții epuizându-l până la prohod. Era să iasă câte un gol la două faze la care ancestrarul fundaș a pasat decisiv prin câte-o eroare, dar nu s-a confirmat decesul pentru că lacrimile adevărate erau deja promise pentru ochii lui CR7.
Foto: Imago
Momentul merită o clipă de reflecție pentru că, dincolo de glume, ne arată o formă pe care o poate lua dorința de a fi ceva pentru cineva care a fost tot de câteva ori, în contexte și momente repetate. Să continui să vrei poate să nu fie legat de „am mai făcut”. Aparent, poți să vrei să mai faci ceva probabil la nesfârșit.
Dar e loc de filozofie doar pentru că Diogo Costa a apărat la final de dezbateri ușa prin care voiau să treacă balaurii. Bătrânii pictori au putut într-un final să aranjeze culori pe laturile șevaletului pentru că potopul era tras de picioare din casă de Diogo Costa. Un portar în slujba regelui plâns și istovit.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
