Legenda din bătrâni spune că, prin anii ’70 și ’80, cotidianul „Sportul” de luni rămânea nevândut pe tarabele din Giulești și împrejurimi de fiecare dată când Rapidulețul pierdea în weekend. Oamenii locului se bosumflau așa de tare că ai lor au luat bătaie, încât nu mai erau câtuși de puțin interesați să vadă ce s-a mai întâmplat prin Divizia A. Și cu atât mai mult să citească vreo cronică acidă la adresa favoriților proaspăt ciufuliți.
Slavă Domnului că timpurile s-au schimbat și s-a mai terminat cu loialitatea asta dusă până-n pânzele albe. Dacă România întreagă ar fi fost ca Giuleștiul excentric din acei ani, acum am fi scris cronicile astea ca să ne citim între noi, după ce Simona Halep a încheiat prestația la US Open în 2021.
Bine, vremurile chiar sunt diferite. Populația din Grant nu caută cu disperare echipe care să semene cumva cu Rapidul, ca să le susțină când o încasau ai lor. Acum însă, nu te împiedică nimeni să te legi la cap cu o Emma Răducanu sau o Bianca Andreescu și să simți că-s de-ale tale, c-au sânge de dac și că știu ce-i ăla parizer. Chit că, între noi fie vorba, cele două puștoaice au ajuns așa departe în viață tocmai pentru că s-au rupt la timp de spațiul ăsta binecuvântat.
Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:
Niculescu/Ruse – Routliffe/Fernandez: 6-1, 4-6, 6-2
Adevărul e că două românce încă țin steagul sus la New York, dar nu puteam da cu piciorul introducerii cu tâlc de mai sus. Ce-i drept, fetele noastre flutură tricolorul în turneul de dublu, care e pentru tenis ce-i „21”, cunoscut în popor și ca „la mălai”, pentru fotbal. Cert e că Gabriela Ruse și Monica Niculescu sunt în sferturi, iar asta după ce au pus un pic pe „hold” mitul vedetei în ascensiune Leylah Fernandez.
Meciul a durat vreo două ore, dar se putea încheia mult mai repede. Româncele au avut 3-0 în al doilea set, numai că domnișoara Fernandez a făcut tot posibilul să mai stea câteva zeci de minute pe teren. Și tocmai de ziua ei. Leylah a făcut 19 ani și-n loc să se ducă să facă cinste c-o înghețată (ori cu shot-uri ușor alcoolizate, că cine mai știe cum se serbează adolescenții de azi), canadianca și colega din Noua Zeelandă au dus partida în decisiv. Unde au cedat, firește, doar Gabriela și Monica s-au dus acolo să cucerească America.
Belinda Bencic – Iga Swiatek: 7-6, 6-3
Nu zic că Iga Swiatek e plictisitoare de felul său, dar în top trei lucruri interesante la ea se regăsește acel „n” din pronunția numelui, aterizat parcă de nicăieri: Iga Șviantec. Serios, doamna Polonia, faceți de astea? Șviantec? Bine.
Spre deosebire de Iga, Belinda Bencic e o apariție cu mult mai spectaculoasă, chiar dacă reprezintă Elveția, țară care din principiu se abține la orice, inclusiv la capitolul exuberanță. Unde mai pui că Belinda ne-a amintit de a noastră Simona Halep în meciul ăsta. Nu doar datorită echipamentului neconvențional, ci și prin trăirile sale necenzurate. Elvețianca cu origini slovace a dat cu racheta de pământ în câteva rânduri, a certat fileul, apoi s-a luat de ea însăși, ba chiar s-a și pălmuit strașnic undeva prin setul al doilea.
Pe deasupra, primul set a semănat izbitor cu acel 7-6 al Simonei din meciul cu Rybakina. A noastră a câștigat tie-break-ul la 11, Bencic la 12. Asta după câteva răsturnări de situație nerecomandate cardiacilor elvețieni, în ciuda chirurgilor de cinci stele care prestează în spitalele din Zurich. După caruselul ăsta el emoțiilor, poloneza s-a cam pierdut cu firea, așa că Belinda e în sferturi și vizează (măcar) să-și egaleze performanța din 2019, când a prins semifinalele de la Flushing Meadows.
Alexander Zverev – Jannik Sinner: 6-4, 6-4, 7-6
Sascha face totul țiplă în ultima vreme. A luat aurul olimpic, cu atât mai strălucitor cu cât i l-a suflat zeului Nole. Distruge tot ce prinde de vreo 15 meciuri încoace, ba chiar i-a dat și rușinică publică lui Stefanos Tsitsipas, numărul 1 ATP la șezut pe veceu. Dar chiar și așa, parcă tot îl privim pe neamț cu aceeași detașare cu care te uiți la tocilarul clasei, care ia zece pe bandă rulantă: „Ei, și ce dacă?”.
Dar, spre cinstea lui, ruso-germanul cu buletin de Monte Carlo își face treaba nestingherit, indiferent de ce chicotește lumea. Cam ca un vecin determinat și cu bormașină în dotare. De data asta, i-a venit de hac lui Sinner, italianul get-beget pe care dacă îl duci la Napoli sau la Catania o să creadă c-a nimerit în altă țară.
Tânărul Jannik a încercat, a servit ca niciodată, ba a avut și sprijinul spectatorilor americani, care i-au văzut numele și-or fi crezut, săracii, că Sinner e cowboy de-ai lor. Degeaba, singura necunoscută a fost dacă băiatul din Innichen poate să-i ia măcar un set lui Zverev. Și Jannik a avut cinci șanse s-o facă în ultimul act, numai că Alexander n-a avut timp și seturi de pierdut. Se vede și din baia lui Tsitsipas că omul ăsta e pus pe fapte vitejești în zilele următoare.
Emma Răducanu – Shelby Rogers: 6-2, 6-1
Emma Răducanu se naște la Toronto, din tată român și mamă chinezoaică, după care părinții ei decid să se mute în București. Copila se apucă de tenis, numai că talentul ei e ignorat sistematic, așa că Emma se concentrează până la urmă pe matematică. Participă la olimpiade internaționale, termină facultatea, își ia și doctoratul, apoi se implică în acțiuni civice în București. E carismatică, apare sporadic la TV, prinde la tineret, după care e aleasă primăriță a Capitalei. Din păcate, din cauza „grelei moșteniri” de la precedentul edil, dă chix și apă la moară naționaliștilor de Facebook, care postează vehement despre necesitatea „unui primar 100% român”.
Asta se întâmplă, desigur, într-un univers paralel.
În dimensiunea noastră cea de toate zilele, miss Răducanu scrie istorie pentru Marea Britanie. La tenis, sport care nu doar că-i vine mănușă, dar pare că aștepta de mult o asemenea grozăvie de jucătoare. Destinsă, elastică, inteligentă, Emma a dărâmat hype-ul din jurul lui Rogers și i-a atras de partea ei până și pe americanii de pe Arthur Ashe. Nici n-ai cum să n-o placi, când vezi câtă fericire emană pe teren. Când joacă, Emma n-ar vrea să fie niciunde altundeva. N-are planuri după meci, nu se gândește la următorul turneu și n-ar ști să-i răspundă unei HR-iste care o întreabă unde se vede peste cinci ani. Doar trăiește clipa.
Altfel, rămâne de stabilit cât la sută din succesul fetei se datorează vizitelor pe care i le face bunicii sale din București. E posibil ca îndemnul „Emma, trebuie să poți și cozonac!”, venit după o masă tradițională cu piftie, salată boeuf și 10-12 sarmale, să fi avut un rol decisiv în formarea firii ambițioase a tinerei Răducanu.
Matteo Berrettini – Oscar Otte: 6-4, 3-6, 6-3, 6-2
Meciurile lui Matteo sunt o încântare pentru privitori. Principalul avantaj al telespectatorului la tenisul buzdugan jucat de Berrettini e că schimburile sunt scurte. Uneori chiar se încheie direct cu as. Așa că nu-ți strici ochii urmărind mingea într-un schimb fără de sfârșit și nici n-are timp pisica să-ți fure mâncarea de sub nas, cum se-ntâmplă când te uită Dumnezeu cu gura căscată la un punct de nu se mai termină.
Italianul e în sferturi, dar ce rămâne cu adevărat după meciul cu Otte e că ambii jucători sunt niște domni. Neamțul catapultat din calificări să facă turneul carierei la 28 de ani s-a ridicat la nivelul adversarului până la 1-2 în setul al patrulea, când s-a accidentat la încheietura mâinii drepte. A primit îngrijiri medicale, a revenit pe teren și chiar și-a câștigat game-ul, numai că apoi durerea l-a copleșit și a făcut figurație. Însă n-a abandonat; a strâns din dinți și a dus meciul la final, ca să aibă ce povesti nepoților peste ani.
Berrettini și-a făcut treaba cu profesionalism, adică a dat în minge de-a îndoit-o, cum doar el știe s-o facă. Iar la sfârșit și-a aplaudat adversarul și a îndemnat publicul să facă la fel. Jos pălăria! Câteodată și băieții cu mutră de bodyguard te bat cu părere de rău.
Novak Djokovic – Jenson Brooksby: 1-6, 6-3, 6-2, 6-2
„Carlos Alcaraz, Leylah Fernandez, Emma Răducanu? Păi e loc și pentru mine în asaltul ăsta al generației TikTok!”. Pesemne că asta și-a spus tânărul Jenson înaintea partidei cu Nole. Într-o atmosferă de-ar fi invidioși până și ultrașii Legiei Varșovia, Brooksby a zburdat în primul set.
Dar numai dacă nu-l cunoști pe vulpoiul Djokovic te entuziasmezi după doar un set și îl vezi deja pe sârb în avionul de Belgrad. Mă rog, americanii chiar s-au entuziasmat peste măsură, de ziceai că-s gata să-și comande tatuaj cu chipul lui Jenson. Însă Nole e atât de bun, încât uneori pare că se plictisește de bun ce e. Și se mai și joacă cu adversarii. La modul ăla copilăresc: „îți dau un set în față, hai să te vedem”.
Serios acum, e aproape imposibil să-l bați pe Djokovic câtă vreme se merge pe sistemul ăsta cu cine câștigă primul trei seturi. După 8-10 game-uri, sârbul ți-a depistat slăbiciunile și le exploatează mai ceva decât reclamele targetate pe Facebook.
Sigur, faptul că Nole e o eminență în sport și adjectivele de bine s-au (cam) epuizat în cazul lui nu anulează tenisul intens și curajos al lui Brooksby. Un băiețandru cu suficient potențial, dar care trebuie să-și mai exerseze nițel răbdarea și să se călească în meciuri tari. Ah, și cu carisma aia de mecanic auto ar fi o mică problemă. Ce-i drept, la asta n-ai cum să lucrezi, că vine direct din fabrică.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.