Emma la matematică

M-am întors la fix ca să deschidem tratatele de filozofie pe care le țineați ca să omorâți țânțari și să dezbatem la o cafeluță cu aromă de pixeli faptul că Naomi Osaka își reia căutările de sine. La momentul ăsta, soluția pare potrivită inclusiv pentru jurnaliștii care mergeau la conferințele ei și transpirau alegând cuvintele mai tare decât Naomi în primele 10 game-uri din meci. Dacă tenisul era făcut ca să-ți ducă emoțiile pe brațe ca-ntr-un cofraj de ouă Fabergé, nu ar fi existat 150 de turnee pe an, iar meciurile s-ar fi jucat cu porți la ambele capete, nu cu linii desenate anemic pe patru suprafețe diferite dintre care una se transforma în tăpșan la nici 5 zile după ce ai primit viza de Anglia.

Partea bună ar putea fi că Naomi înțelege. Înțelege ce i se întâmplă, își duce creierul la sală, încearcă să apuce sacul și să-l pună-n spate și are benzină să o mai facă și data viitoare. Nu-i de la faptul că-i făcută din puf de rață și de aia udă fețele de masă de la conferințele de presă. E invers: e mai dispusă să încerce, să nu-i iasă, iar când e să plece acasă trântind ușa, se întoarce să mai dea o cheie. Nu e ca și cum alți sportivi au lăzi frigorifice în care își lasă creierul până li se termină cariera și de-aia nu-i vedem plimbându-și capetele-n palme. E doar faptul că alții, când văd astfel de praguri, se fac mici și se bagă sub ele, după care îi mai vezi în cel mai bun caz comentatori la radiouri sătești.

Fiți pe liniște, fata se întoarce. Poate inclusiv ca să joace tenis.

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de:

Novak Djokovic – Kei Nishikori: 6-7, 6-3, 6-3, 6-2

Djokovic simte presiune. I se întâmplă aproape săptămânal. Cu siguranță o resimte la nivel fizic. Posibil ca această presiune să aibă o influență și asupra mentalului și, uneori, să îl pună în imposibilitatea de a se ridica. Doar că toate astea se întâmplă în avion, la decolare, și înainte de aterizare, când semnalul pentru centurile de siguranță e încă pornit. Altfel, pe teren, chiar și presiunea atmosferică mai are zile în care se pitește într-un colț de tribună și își croșetează nori noi în timp ce Nole îi rupe cu șalele vreunui adversar cernut prin sită direct în presa sârbului.

Kei e băiețaș. Nu știu care e echivalentul japonez al termenului „băiețaș”, dar Kei se încadrează. Omul e acolo în fiecare an. E un ascet al circuitului, damnat să trăiască reîncarnat într-un tenismen după ce într-o viață anterioară o fi făcut ceva nasoale de proporții istorice. Ori asta, ori o altă explicație care nu îmi vine, dar care e necesară, pentru că Nishikori ajunge inevitabil în calea farurilor unui greu. Trebuie să fie varianta grelei moșteniri dintr-o altă existență, pentru că altfel nimeni nu merită ce i se tot întâmplă lui Kei.

De data asta, Kei a gustat din noul Nole. Știi, Nole își schimbă ambalajul de ceva timp. În urmă cu 3-4 ani, tot circuitul ATP trăgea nădejde și pupa inclusiv icoane din feed-ul de Facebook în speranța că vine și ziua în care sârbul va pierde seturi măcar pe la turneele la care ajunge. Într-un final s-a întâmplat, iar Nole pierde într-adevăr seturi. Doar că nu mai mult de 3 bucăți de-a lungul a 4 tururi, semn că divinitatea are nevoie de o divinitate superioară pentru a trece de la nivelul de îndeplinit dorințe, la cel de realizat minuni pentru care nu există schițe și draft.

Nole greșit, a făcut duble, a lăsat loc pentru mingi de break și s-a târât pe teren. Dar nu pentru mult timp, că de-aici vine magia unui ca Nole: el nu are meciuri întregi în care să învârtă haotic în maioneză. El o strică și o drege aproape în același timp. În fiecare forehand prea lung vezi un progres care de cele mai multe ori nu există. Dar trebuie să fie, că doar a fost de fiecare dată, așa că agonia adversarului începe, în mod paradoxal, de la primul moment în care extazul ar fi justificat.

După ce a pierdut primul set câștigându-l în tiebreak, Kei a a avut și alte 7 mingi de break la începutul setului 2, de-a lungul a două game-uri pe serviciul sârbului. Atât de mult înseamnă cifrele astea, încât tot deranjul s-a încheiat cu 6-3 la finalul setului secund. Iar ulterior cu încă două seturi cărăbănite în farfuria sârbului.

Emma Răducanu – Sara Sorribes Tormo: 6-0, 6-1

Este anul 2500. Era noastră. Viitor. În România mai există doar 33 de sate fără canalizare. Cel mai apropiat vecin al nostru e tot Ungaria, deși toate țările s-au mutat pe Marte. Noi suntem aici și așteptăm cu sufletul la gură să fim primiți în nou-înființatul Spațiul Cosmic Schengen.

Un grup de români care vin de pe litoral dându-și flash-uri unii altora opresc să se certe într-unul dintre spațiile de serviciu în continuare improvizate pe Autostrada Soarelui. Acum se numește Autostrada Soarelui 1, că planeta mai are un Soare. În parcare, pe un telefon părăsit pe o masă, e deschisă o cronică de pe site-ul mirceameșter.ro. O cronică sponsorizată de Porsche, care în anul 2500 produce în continuare rachete. Doar că în lipsa gravitației, ele se plimbă acum prin spațiu. Tot fără să troncăne, tot electrice.

Cronica vorbește despre o fată aparent conectată la vechile rezerve de hidrogen ale planetei. O cheamă Emma Răducanu și mulțimea descoperă o nouă rază de speranță. Nu există surse de informare care să poată fi consultate, dar aparențele sunt suficiente, așa cum au fost dintotdeauna pentru noi: fata nu doar că-i a noastră, dar e speranța României din anul 2500 pentru o nouă Unire. Scopul? Să o găsim, băi frate, și să ne spună ea cu gurița ei cum și-a permis ca în 2031 să nu câștige al 10-lea ei Grand Slam.

În 2021 însă, Emma nu doar că e de-o săptămână la New York și asta îi aduce bani în loc să îi bage în faliment pe părinți, dar Emma e aproape să scape de corvoada calificărilor la Grand Slam-uri. Cum mari puncte făcute în 2020 nu prea are de apărat, că ăla a fost an în care mai degrabă ne-am bătut pe făină și hârtie igienică decât pe titluri WTA, Emma mai are câteva stații până la Top 100. Ceea ce e bine, că până acum ne-am lămurit ce hram poartă și care-i sunt viziunile în materie de viață și preferințele la ustensile cu care să izbești adversarul. Emma dă bine, apăsat, continuu și, foarte important, face asta cu consum de oxigen.

Nu trebuie să mai fie, dar dacă ar fi, poți accepta momente episodice în care Răducanu mai uită drill-ul cu inspiră-expiră. La 18 ani nici măcar nu poți să spui că fata consumă oxigen de foarte mult timp. Ergo, putem trece cu vederea momente în care mai scapă donița cu lapte din brațe. Nu a făcut-o cu Sorribes Tormo, într-un meci în care iberica a luat primul game după 11 pierdute.

Emma, care a fost ținută cu forța pe teren la o prelegere spaniolă despre ce faci în inevitabilul moment în care uiți să joci tenis într-un meci de tenis. Ai varianta în care târâi jalea până când e social acceptat să părăsești terenul sau mai poți tuși un sac de cenușă în speranță că o să apară și o scânteie care să salveze statistica. Tormo a făcut asta, a câștigat un game pe serviciu la 5-0 și a plecat acasă cu doar un covrig pitit în geantă, în timp ce Răducanu se pregătește de stația spațială Shelby Rogers, din a doua săptămână de US Open.

Shelby Rogers – Ash Barty: 6-2, 1-6, 7-6

În 2020, când Shelby Rogers cânta prohodul la căpătâiul celor 4 mingi de break pe care Petra Kvitova i le propusese, în tribunele de la US Open era liniște și pandemie. În 2021, Shelby a vidat un avantaj de două break-uri al lui Ash Barty și consumă cu moderație și mult ketchup prima victorie din carieră la un lider mondial. Vestea foarte bună pentru noi este însă faptul că Ash Barty pare să fie luată drept exemplu de bună practică prin circuit. Vestea foarte proastă pentru Ash Barty e că Shelby i-a luat nu doar exemplu, ci și cheile de la mașină, după care a plecat în drumul ei.

După două seturi în care Shelby a dibuit-o și, aproape imediat, a reușit să-i piardă urma lui Barty, australianca s-a dus la 5-2 în decisiv. Două ore în care pe masă au fost de toate. Aperitive scăldate în ciorbe și deserturi învelite în foi de varză, ăsta e jocul mai mult decât variat al lui Barty. Când crezi că ai răspunsul, se schimbă nu doar întrebarea, ci și materia, comisia de evaluare și limba în care dai examenul.

Dar aici apare variabila. La 5-2 în decisiv, Shelby a analizat, a cântărit, a tăiat și a lipit, după care a considerat că, totuși, nu. Poate că nu poți trece prin Barty, pe lângă ea există atomi care formează oxigenul și inclusiv ăia mai decid să aștept, dar peste ea? Se poate? Poți să fii o viață întreagă un hard hitter, cum e Shelby, dar să sari urgent în barca loviturilor ce țopăie când dau de asfalt?

Se poate. Și s-a făcut. În cele din urmă, meciul a ajuns în tie-break, unde publicul de wrestling de pe Arthur Ashe și-a făcut de cap și s-a oprit din urla pe la ora 10, ora României. Pentru Barty, stânga a devenit tot mai mult dreapta și dreapta semăna tot mai mult cu stânga, chestie care a îndepărtat-o teribil de scopul meciului. Shelby a tras și a împins, așa că merită să vadă cum începe o zi de luni la US Open și altfel decât pe tren, în drum spre casă.

Jenson Brooksby – Aslan Karatsev: 6-3, 3-6, 2-6, 6-3, 6-3

Americanii au jucătorii pe care îi țin ascunși tot anul doar ca să îi lanseze la US Open. Avem aproape în fiecare sezon câte unul, iar ediția 2021 îl are pe Brooksby. Nu e clar ce se întâmplă cu ei la final de turneu și dacă nu cumva toți sunt Andy Rodick machiat cu dibăcie, dar șmecheria ține. Brooksby a jucat recent semifinală la Washington și cu ocazia asta a făcut și el niște bani cât să meargă acasă să îi vadă pe ai lui. Are 20 de ani, încă 2 tururi de trecut până să își plătească datoriile pe care le are față de țară și colegiu, iar în 2017 se afla pe locul 1359, complet dezamăgit de faptul că nu poate ajunge în Top 1350, așa cum își propusese.

Acum însă, după ce a bătut un rus la US Open, Brooksby se uită cu interes către garduri din interiorul Top 100 peste care să sară în viitor. Oricum nu mai înseamnă mare lucru să fii în prima sută la băieți. Acolo e inclusiv sud-africanul Harris, asta ca să înțelegeți în ce hal a ajuns societatea și cum am ajuns chiar să răsplătim un pifan care nu-i acordă respect unui veteran ca Nadal și mi ți-l rade de pe tabloul de la Washington, unde Rafa era favorit principal în inimă și în statistici.

Brooksby a trecut inclusiv peste niște probleme fizice ce i-au săpat seturile 2 și 3, dar a reușit să revină și să ne scutească de un nou moment în care Karatsev încearcă inutil să pară un jucător de tenis empatic și drăguț.

Maria Sakkari – Petra Kvitova: 6-4, 6-3

Am fost cu ochii pe meciul ăsta pentru că grecii de la US Open au început să umble cu metoda „accidentul”. Fără Stefanos în turneu, Sakkari trebuie să spele onoarea fiului hulit el Greciei. Individul nu crede nici în Covid, așa că mai aștept doar 2-3 aprobări ca să uit de existența lui. Sunt un om simplu și obiectivitatea nu îmi e solicitată pe platforma asta. Doar uitați-vă și voi la ce scriu pe-aici.

Petra pare, totuși, că nu-și mai poate căra dăsaga prin turnee. Inevitabil o lasă jos și o face tot mai des. Cu atât mai mult cu cât de bretele o trage Sakkari, o jucătoare ajunsă nu doar în în Top 20, dar și pe primele locuri într-un top al raselor canine care au succes în tenis chiar și după reîncarnarea în homo sapiens. Ce vine de la Sakkari cu primul serviciu e un soi de as vopsit pentru care există doar statistica serviciilor nereturnabile. Sau, dacă e returnabil și returnat, continuarea nu a aproape niciodată ceva ce vrei să fie filmat și amintit în vreo discuție ulterioară despre tenis, viață și moarte.

Vă zic doar așa: un total de 3 puncte pierdute la retur și deja știți că nu vorbesc despre vreo echipă românească și activitatea ei în cupe europene. Jocul lui Sakkari te îndeamnă la greșeli neforțate pe care ești forțat să le faci în condițiile în care alternativa ar fi probabil să pleci acasă. Într-un final o faci, că e tenis, nu guvernare liberală, iar Sakkari merge mai departe, că e Sakkari și nu sărmana Petra.

Alexander Zverev – Jack Sock: 3-6, 6-2, 6-3, 2-1 (ab. J. Sock)

Ok, Zverev a câștigat la Tokyo o medalie care în tenis e utilă doar pentru șnurul ăla – e posibil să fie de folos când ai de legat slănina în pod, dar până să intri în grațiile cronicarilor mai e cale lungă. Sau mai e varianta rapidă, în care îi iei un Grand Slam lui Nole.

Zverev sapă bine printre betoanele de la US Open și pe Sock l-a trimis să-și refacă ITP-ul la șale. Serviciul neamțului încă stă legat, dar nici nu putem discuta despre mari provocări cu care Sascha s-a confruntat. Imediat după ce a ajuns la turneu și a primit și un al doilea seif în care să își țină lanțurile în siguranță, Zverev a avut o săptămână fără complicații ori neplăceri.

C. Dolehide/S. Sanders – I. Begu/A. Mitu: 6-0, 6-1

Se vede treaba că la tenis e chiar util să poți să servești. Când nu poți tu, dar măcar joci la dublu, e bine ca măcar partenerul să o facă. Dacă nici partenerul nu o face, singura veste bună e că vei avea foarte mult timp în care să îți pregătești ținuta pentru ultima cină la hotelul la care te-au cazat oamenii de la turneu. Cam așa a fost pentru Irina și Andreea meciul ăsta, dar or mai fi și altele și nu e ca și cum la dublu am fost părăsiți de noroc. Încă mai există Gabi Ruse și Monica Niculescu, acest parteneriat din energia adolescenței târzii și străvechea tehnologie a cuțitelor curbate.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: