Era o zi frumoasă. 17 grade, atmosferă liniştită, de staţiune balneoclimaterică. Undeva lângă Frankfurt, în Bad Soden, acolo unde am campat pe perioada Salonului Auto de la Frankfurt. Coborâsem de la hotel în centrul oraşului, pentru a spăla maşina cu care am mers acolo. O chestiune care se repetă obsesiv la fiecare maşină pe care o testăm.
Îmi aşteptam rândul la spălătorie. Eram în maşină, căutam să aleg una dintre adresele pe care mi le notasem în notiţele telefonului. Acolo urma să mergem pentru a fotografia maşina. Deodată, de noi se apropie un domn. Undeva pe 50-60 de ani, cu privirea blajină şi ridată, cu părul cenuşiu şi îmbrăcat în blugi şi într-un tricou alb muncit, cu încălţări prăfuite. Nu foarte înalt, dar cu alură de bătrânel neamţ care seara ajunge acasă, la familie, acolo unde dăruieşte tot ce primeşte după o zi de muncă. L-am privit cu coada ochilor. S-a uitat la maşină timp de un minut, apoi şi-a făcut curaj şi s-a apropiat. Mi-a făcut semn cu mâna, destul de rezervat, parcă ruşinat, să deschid portiera.
– Bună ziua, sunteţi din Bucureşti? mă întreabă omul cu accent nemţesc clar împământenit de ceva vreme, blocându-mă complet. Nu mă aşteptam la limba română şi, obişnuit de câteva zile să vorbesc engleză sau germană, am scos doar un…
– Ăăă… Bună. Da. Sunteţi din România? îndrug eu, găsind cea mai cretină întrebare care putea să-mi vină-n cap. Evident că era român.
– Da, din România. Dar sunt aici de… 32 de ani. Cam aşa.
A stat să calculeze puţin. Era clar că se înseninase când i-am spus că suntem de acasă. I-a înflorit un zâmbet pe colţul gurii.
– Frumos! zic eu, încercând să-mi adun cuvintele. Şi ce faceţi aici?
– Am venit să-i spăl maşina şefului meu, îmi spune, arătând cu o mişcare a capului spre Mercedesul Viano care era periat de rotativele staţiei de benzină. Ce maşină e asta? Insignia? continuă omul, jovial, pronunţând “Inzignia”, aşa cum o fac nemţii
– Un Astra ST. E fratele mai mic al lui Insignia.
Omul dă o tură în jurul ei, se uită la stopuri.
– E frumoasă. E a dumneavoastră?
– Nu, nu. Suntem jurnalişti şi am venit aici pentru Salonul de la Frankfurt.
– Aaa, da. E acum, nu?
– Da, tocmai s-au terminat zilele de presă, ne pregătim să mergem acasă.
– Acasă în România?
– Da, acolo. De unde sunteţi exact?
– Din Sibiu, dar nu am mai fost demult. Ce să facem dacă nu avem la cine să mai mergem? Şi culoarea feţei i se închide instantaneu. Zâmbetul incontrolabil de până acum îi dispare.
Încerc să destind puţin atmosfera.
– Staţi liniştit, nu aţi pierdut nimic. E mai bine aici decât acolo, probabil că ştiţi deja asta… zic eu.
– Nu am mai fost de… 18 ani. Cred că s-au schimbat multe de atunci, spune omul, ridicând privirea şi întrebându-mă din ochi.
– Da, s-au schimbat. Aşa este. Dar mai avem mult de muncă, răspund eu. Oricum, mai staţi pe aici până să reveniţi, pentru a vedea România şi mai evoluată când veţi veni.
– Ştiu. Dar mi-e… cum să vă spun… mi-e DOR de acasă. Tot mi-e puţin DOR de acasă…
A subliniat “dor” apăsând pe cuvând şi încordând pumnul. Uneori, un pumn încordat e semn al speranţei. L-am lăsat pe domnul de la benzinărie după ce i-am dat cartea de vizită. I-am spus că, dacă se gândeşte să viziteze din nou România, să mă sune. Nu am făcut cunoştinţă…
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
