Frumoasa și trestia

În teorie, meciul ăsta a fost highlight-ul zilei la Monte Carlo. Pentru că urma să asistăm la un nou episod în care contrastul dintre stiluri și materiale ar fi trebuit să genereze scântei. O nouă manșă a eternei lupte dintre eficiență și estetică, între mecanism și viață, între cenușiu și culoare.

În practică, treaba asta s-a întâmplat prea puțin vreme de două seturi. Pe la mijlocului celui secund, când Monfils s-a cățărat pe nervii lui Medvedev și a făcut break într-un game în care rusul a avut lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să se certe cu arbitrii de linie de la Monte Carlo din cauza unor mingi pe care cavalerii autului le-au văzut anapoda.

Dar Dăniilă s-a enervat pe situație, a urlat puțin la Mohamed Lahyani, arbitrul de scaun, și-a extirpat demonii, i-a legat în lesă și apoi i-a pus să-i tragă ștraiful în restul unui set pe care l-a câștigat fluierând, deși cu 10 minute înainte părea că rusului i se năruie meciul cum i s-au năruit frizerului lui Medvedev speranțele că va deveni cunoscut dacă-l tunde pe un jucător de top mondial.

https://twitter.com/TennisChannel/status/1778060633222549977

Contrastul a fost însă acolo, de la început la final. Contrast între mișcările de marionetă cu balamalele lărgite pe care le execută Medvedev și liniștea structurală a lui Monfils, care zâmbește bicherește fix la fel indiferent de scor, cum zâmbești pierdut cu ochii-n spațiu după o cină bună pe care o execuți după două zile nedormite. Dacă pentru Medvedev pare că fiecare punct e o chestiune de viață și de moarte, destrămându-se ca un șal când se-ntinde cu antenele alea telescopice terminate cu o rachetă care-și cere demisia la cât de mult e utilizată contrar fizicii umane, la Monfils lucrurile sunt simple: lovește mingea controlat, se mișcă fluid, imponderabil, de parcă filmează constant o reclamă pentru Lacoste, așteaptă serviciul advers cu mâinile-n buzunar, caută mereu – fie și involuntar – lovitura-spectacol care să facă tribunele să explodeze.

De aici și armata de neforțate care i-au ucis partida: 25 de bucăți servite reci și crude, ca stridiile. Gael va fi un jucător excepțional la demonstrative, asta e evident, în timp ce Medvedev o să plece-n Bahamas la final de carieră ca să-și lase părul lung până la genunchi, să asculte muzică New Age și-o să mai auzim de el doar când mai fac ăia de la US Open ceremonii în care-și cheamă câștigătorii în viață ai trofeelor.

Singurul lucru care pare că s-a schimbat în mecanismele lui Medevdev în ultimii doi ani este faptul că a găsit în sfârșit un miligram de sens în zgură. Dacă până-n 2023 intra-n sezonul de zgură ca pudelul în uragan, anul trecut a câștigat la Roma, chit c-a luat bătaie imediat după în primul tur la Roland-Garros. Cert e că Monte Carlo e prima ocazie în care omul nostru calcă pe colb după acea înlănțuire dubioasă de rezultate. L-a bătut pe Monfils, va juca cu Khachanov, apoi cu Tsitsipas sau Zverev, apoi cu Sinner. E un culoar dureros de dificil, dar e genul de turneu care-ți deschide chakrele și-ți aranjează frecvența într-un început de sezon în care se pare că habar n-avem cine joacă și cine nu, darămite cine câștigă și cine nu.

---

Cronicile de la Monte Carlo Masters îți sunt oferite de 2Performant.

Stefanos Tsitsipas – Tomas Etcheverry: 6-1, 6-0

Inspirați de ultimele rezultate ale lui Stefi Tsip, care n-a reușit să ajungă mai sus de semifinale anul ăsta nici măcar la Grand Slam-ul de la Los Cabos, oamenii de la Adidas l-au îmbrăcat pe grec în portocaliu la primul turneu de zgură al anului, măcar să nu-l vadă lumea când ia bătaie. Sau corai, cum ar spune doamnele care citesc cu sete aceste cronici zi de zi, salutări și mulțumim pentru că ne urmăriți.

Iar decizia a părut foarte inspirată vreme de un game. Pe care Tsitsipas l-a pierdut pe propriul serviciu în debut de meci, o tradiție care începe să fie ceva mai împământenită la greci decât spartul farfuriilor la nunți.

E la fel de adevărat că dacă te uiți la scor și afli de la mine că Etcheverry i-a luat break lui Tsitsipas în meciul ăsta, pare că n-am nicio legătură cu tenisul. Ceea ce nu-i neapărat greșit, dar fericitul eveniment chiar s-a întâmplat. Cum a reușit apoi Tomas să piardă 12 game-uri la rând poate să se transforme în studiu de caz la facultatea de psihologie. Iar aici nu ține nici explicația cu transferul tenisului de pe hard pe zgură între Miami și Monte Carlo: o dată pentru că Etcheverry e argentinian, deci practic e român când vine vorba de suprafața pe care a crescut și a învățat tenis, iar apoi pentru că Tomas a jucat deja trei turnee pe zgură anul ăsta, probabil ca să se pregătească asiduu pentru Roland-Garros, unde a fost sfertfinalist anul trecut.

Poate nu l-o fi văzut pe Tsitsipas în portocaliu pe zgură, cine știe?

Alexei Popyrin – Andrey Rublev: 6-4, 6-4

De când i-au sărit siguranțele în meciul cu Bublik din semifinala de la Dubai, când Rublev i-a dictat la portavoce rețeta de pavlova cu ardei iute unui arbitru de linie și-a fost evacuat din turneu, rusul nostru favorit a cam sărit cu roțile de pe șine și-și caută drumul prin lobodă. În Sunshine Double l-a bătut doar pe Murray, iar azi, la Monte Carlo, când lucrurile ar fi trebuit să se reseteze odată cu încâlțarea șenilelor de zgură, a luat bătaie de la australianul Popyrin, un tip despre care ai zice la prima vedere că doar numele de sorginte rusă îl recomandă pentru jocul de zgură, deși anul trecut l-a tăvălit pe Wawrinka în finala de la Umag prin cărămidă pisată ca pe șnițel.

Privindu-l pe Rublev, ne este evident că omul nostru joacă în mod constant cu oala sub presiune umplută la maximum. Într-un fel, Andrey e trimisul nostru special în tenisul mare: dacă ai luat o rachetă în mâini vreodată, vei înțelege imediat tiparul acțiunilor care te fac să înfigi racheta-n magmă de fiecare dată când racordajul pare că te-ncurcă în loc să te ajute. De exemplu, în scurta, dar colorata mea carieră de tenisman amator, am descoperit că vocabularul meu conține mult mai multă creativitate decât aveam impresia. Iar dacă te pune Sfântul Federer să ai supapa înfundată fix când ți se-ntâmplă nenorociri pe teren, ai șanse reale de a genera un al doilea Big Bang care va structura un univers paralel.

Deși e evident că încearcă să se abțină și la fel de evident că jumătate dintre câștigurile lui sunt împărțite de antrenor și de psiholog, Andrey n-are nevoie decât de două-trei erori nerforțate ca să se ducă pe tobogan ca o minge udă. Iar adversarii știu și ei asta: Popyrin, un tip care se încadrează în grupul vesel din zona Top 50 ATP despre care nu prea ai ce să vorbești de bine, dar nici de rău, nu a făcut azi mare lucru pe teren. A primit bilet la VIP la Cirque de Andrey, a luat loc, a dat mingile înapoi când a fost cazul și a privit liniștit cum acrobatul cade de pe elefant.

Rublev e out în primul tur al turneului pe care anul trecut îl câștigase, pierde cam un sfert dintre punctele pe care le adunase ca să ajungă pe locul 6 și probabil că iese din Top 10 mondial, deci va trebui să găsească repede niște ventuze care să-l fixeze pe toboganul pe care-i fuge șortul ud.

Alex De Minaur – Tallon Griekspoor: 2-6, 6-2, 6-3

Mie, unul, îmi este foarte greu spre imposibil să definesc jucătorul de tenis Alex De Minaur. Parcă-parcă, dar nu prea-prea, mereu acolo, dar nu tocmai, aproape, dar mereu departe, australianul este – cu scuzele de rigoare pentru comparație – un soi de Jelena Ostapenko în versiune frecventabilă. Nu ca stil de joc, evoluție scenografică și abordare mentală, ci ca prezență în circuit. Ca impact în viețile celor din jur.

Nu-ți este tot aia dacă pici cu el pe tablou, pentru că știi că dacă prinde o zi bună te poate surfila, da’ pe de altă parte e mereu preferabil să joci cu flăcăul ăsta în loc să te prindă pe călcâie vreun Medvedev sau Tsitsipas, nu mai zic de Alcaraz sau Sinner, care între timp suflă flăcări prin nări. Până și locul din clasamentul ATP urlă a incertitudine pozitivă: e pe 11. Locul perfect din care să-ți pregătești permanentul atac spre vârf, ascuns în spatele vedetelor și fără presiune să-ți câștigi slamurile conform vreunui plan pre sau post-plătit.

E la aspirație Alex De Minaur – așteaptă ceva, dar nu știe nimeni ce. Un soi de personaj al lui Samuel Beckett pierdut în spațiu și timp. Și, deși lumea-l alintă „Demon”, e și un tip firav și cuminte, nu-l vezi în poze înnoptate cu șprițul în mână sau făcându-și loc prin WTA precum tractorul Grigor. E adevărat că nici nu suntem noi la curent cu partea asta a tenisului, da’ când mănânci omleta la masă cu Katie Boulter, probabil că nici nu te mai interesează să înțelegi alte limbi străine.

În acest context, într-un an 2024 care pare promițător (are 21 de victorii și 6 înfrângeri până acum), după setul întâi al meciului cu Tallon Griekspoor am ridicat din umeri. Demon pierdea cu 6-2 și făcea să ne amintim de o altă necunoscută a jocului său: De Minaur vomită cărăbuși când se gândește la zgură. Doar că apoi și-a adus aminte că tenisul se joacă după aceleași reguli pe țărână și a întors-o ca la Acapulco. În final, cumva pentru a confirma prezența sa fantomatică în circuit, nimeni din Australia n-a dat doi bani pe victoria asta: pe un teren apropiat, compatriotul Popyrin îl bătea în același timp pe Rublev și fura toate titlurile din ziarele australiene de azi.

Măcar joacă unul cu altul în turul următor. Toată Australia se va uita la meciul ăla. Sau la ceva meci de fotbal australian sau rugby sau cricket, ce-o cădea la telecomandă.