(P) Acest articol face parte din campania “Renault România caută 100 de ambasadori ai valorilor olimpice”. 100 de oameni obișnuiți, care se ghidează în viața lor după aceleași valori ca și olimpicii români care ne vor reprezenta la Londra: excelență, profesionalism și fair play. Intrând în Clubul Olimpicilor Renault, vei putea câştiga prin tragere la sorţi o excursie la Londra şi alte premii interesante. Până în 12 august intră pe www.megane-olympic.ro și pe www.facebook.com/RenaultRomania
Mai mult decât muncitori şi luptători, sportivii pe care îi vedem la televizor luându-se de gât cu mai-marii lumii la Londra sunt curajoși. Și nu e vorba de curaj în sensul clasic al termenului. E nevoie de un curaj vecin cu nebunia pentru a merge, copil fiind, într-o sală de haltere, într-una de judo, în cea de gimnastică, pe planșa de scrimă sau – oho! – într-un poligon de tir. De obicei, împinși de la spate de părinți, copiii cărora sportul le trezește câteva sentimente care contrazic scutirile medicale aleg fotbalul sau un sport vecin cu acesta, în principiu unul prezentat într-o aură proletară la televizor. “Ăsta e bun, aici se fac bani” este logica. Una care nu ține cont aproape niciodată de faptul că sporturile “cenușărese” stau să fie descoperite, lucrate și cucerite.
Plecăciuni cu mâna pe inimă în fața părinților care au înțeles că scrima, judo-ul, gimnastica, halterele sau tirul sunt sporturile care îi îmbracă pe copiii lor. Care au îndurat doar ei știu câte luări peste picior din partea vecinilor și a prietenilor care nu înțelegeau – și sunt sigur că știți despre ce vorbesc – de ce “ăla mic” face haltere în loc să bată mingea sau că “aia mică” face judo în loc să se joace cu păpuşile. Respect etern sportivilor care și-au apărat sportul și prezența la antrenamente cu orice preț – uneori în ciuda împotrivirilor părinţilor – pentru ca acum să-i lase pe aceiași părinți cu ochii-n lacrimi atunci când sărută medalia pe podiumul Olimpiadei. Respect tuturor celor care au dus astfel mai departe cu adevărat spiritul olimpic și care au făcut ca într-o lună august a anului 2012 să nu murim sufocați de un fotbal muribund, ci să jubilăm după o tușă reușită sau să țipăm după un ippon ca după golurile din ce în ce mai șterse de timp de la Campionatul Mondial din 1994. Le mulțumesc pentru că ne-au colorat zilele închise ale unei veri fierbinţi şi negre.
După patru ani de muncă, oamenii ăștia ridică tricolorul pe podiumul Olimpiadei. Ei și toți ceilalți care se luptă la Londra – cu succes sau nu – pentru medalii merită nu doar aplauze, ci un respect enorm din partea reprezentanților țării în care sportul tinde să devină un moft la școală sau în viața de zi cu zi. Oamenii ăștia nu înving doar adversarii direcți, unii foarte cunoscuți, ci și sistemul bolnav din care s-au ridicat.
Paranteză: nu avem niciodată capacitatea de a înțelege efortul după succes. Când imnul cântă. Am vrea să fim ca ei, acolo, și ni se pare că, într-un fel sau altul, totul a fost ușor. Că se poate. Ăsta e, de fapt, marele merit al celor de acolo: medalia deschide drumuri ale minții și te face să înghiți discipline pe care nu le-ai mai privit cu ușurința cu care un medicament intră mai ușor în stomac luat cu un pahar cu apă. Adevărata imagine a efortului depus în cei patru ani se vede la înfrângere și la eșec. Atunci când te întrebi ce-ai putea să faci, dar vezi că ești neputincios. Când tu, cel de pe margine, nu poți decât să privești în gol și să conștientizezi că fiecare metru, centimetru sau milimetru – în funcție de disciplină – se adună cu un efort străin de ceea ce am simțit vreodată noi, ne-olimpicii.
ATUNCI CÂND ŞTII CĂ MERITĂ
Cei care au trecut pe aici în ultimul an știu foarte bine că ăsta este un loc al poveștilor frumoase. De la istoria aproape SF a României în 1930, trecând prin cele 48 de ore magice create de marele Pele și ajungând la senzațiile extrasenzoriale pe care le-am simțit acum câteva zile pe Transfăgărășan, am pus cap la cap și voi pune cap la cap povești fantastice care ne-au transformat la timpul lor și care ne transformă în continuare acum, când le retrăim astfel.
Atunci când cei de la Renault mi-au propus să fiu unul dintre cei care scriu despre adevăratele valori olimpice, am ezitat. Ca de obicei. Dar am încercat în final să realizez o serie specială de articole care să sublinieze sportivii și spiritul Olimpiadei de la Londra prin filtrul unuia dintre cei mai importanți parteneri ai echipei olimpice a României. Povestea Ioanei este unul dintre aceste articole.
MAŞINI PENTRU MEDALII
Ce m-a atras, totuşi, în această poveste? În primul rând, faptul că Renault a ales să facă ceea ce foarte puțini fac: să sprijine sportivii români medaliați la Olimpiada de la Londra prin premii consistente: fiecare medalie de aur este recompensată cu un Renault Latitude, fiecare argint cu un Renault Megane (mai multe despre ediția specială Megane Olimpic găsiți aici) și fiecare bronz cu un Renault Twingo. Este un gest onorant. Nu are importanță valoarea premiilor, nu despre asta este vorba. Dar dacă după patru ani de pregătire în bezna sportului românesc asistăm la apariția unor vârfuri adevărate care își depășesc în mod evident condiția și țara, e absolut lăudabil ca acestea să fie recompensate cât mai aproape de valoarea lor reală.
Vi se pare mult ca un aur olimpic – echivalent în multe dintre sporturile olimpice cu cea mai importantă distincție mondială – să primească 35.000 de euro (se vorbește, totuși, în această perioadă de dublarea acestui premiu), o sumă care pentru unii este egală cu avansul pentru o nouă mașină în propriul garaj? Diferențele sunt imense chiar și între țări, iar exemplul Uzbekistan este deja cunoscut în toată lumea: fiecare sportiv uzbec care va face ca pe podium să se audă imnul țării sale va primi 811.000 de euro. 
Deocamdată, cei de acolo au reușit un singur bronz la judo, dar e clar că măcar imboldul financiar există. Sportivii francezi medaliați cu aur la Londra primesc 50.000 de euro. Pe de altă parte, englezii – organizatorii olimpiadei – nu le-au pormis nimic sportivilor lor. E adevărat, cei care primesc aur pentru Regină sunt considerați eroi pe viață într-o țară care-și respectă pentru totdeauna sportivii, și doar contractele de sponsorizare ulterioară depășesc cu mult cifrele din acest paragraf.
În România, faptul că un sponsor face ca sportivii să intre în posesia unor mașini noi în cazul în care reușesc să câștige medalii nu face decât să mărească valoarea banilor pe care aceștia îi vor primi din partea statului. Evident, Renault nu uită să anunțe fiecare premiant de la Londra pe propria pagină de Facebook, acolo unde fiecare dintre cele nouă medalii de până acum au fost deja “echivalate” cu premiul anunțat anterior.
O dată la patru ani, e timpul ca cei mari să iasă în față și să ucidă prin sufocare obiceiurile pe alocuri sinistre ale unei țări care uită de vârfuri atunci când ele se ascut în întunericul unor săli care de-abia se autosusțin, dar consideră că i se datorează totul atunci când vârfurile strălucesc.
foto via
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
