O vorbă de suflet popularizată de Bob Dylan într-una dintre marile sale creaţii spune că nu trebuie să critici ceea ce nu poţi să înţelegi. Ei bine, fac o excepţie de această dată.
Scrie cu onor concitadinul meu (până la un punct) Liviu că noul primar s-a gândit că cea mai bună strategie de a readuce Bistriţa pe harta turismului este de a concepe un logo al oraşului şi o mascotă relevantă. Au ieşit două cataclisme vizuale pe care, probabil, omul din fruntea oraşului le consideră opere de artă demne de agăţat lângă steagul Franţei pe Luvru. Una e un “logo” al oraşului care ar trebui să reprezinte turnul bisericii evanghelice şi galeria Sugălete (pozele cu cele două monumente sunt mai jos), celălalt e struţul cu potcoavă existent în stema oraşului, cu diferenţa derivată din faptul că stilizarea de colţ de bloc naşte uneori monştri.
Din experienţa proprie vă spun că există oameni mega creativi la Bistriţa. În cei 19 ani în care am hoinărit pe acolo am avut ocazia de a cunoaşte oameni care respirau artă prin toţi porii şi care la creativitate ne omorau cu zile în serile pe care le petreceam împreună, chit că noi credeam pe atunci – tocmai pe acestă filieră – că sunt nebuni de legat. Azi, oamenii ăştia deschid expoziţii proprii şi se descurcă prin aptitudinile pe care le au. Nu mai vorbesc de oameni precum Ada Milea, care a dus creativitatea la un nivel în care termenul “unic” este un detaliu insignifiant. Deci nu, Bistriţa nu duce lipsă de oameni creativi.
Duce, însă, lipsă de oameni cu viziune. Pentru că cei care ar putea să le dea de lucru oamenilor creativi preferă să angajeze firme “de profil”, vorba ghilimelelor lui Liviu, pentru ca rezultatul să fie unul odios. Uneori, în România, crezi că provincia îşi doreşte mai mult, că un oraş precum Bistriţa – unul liniştit, verde şi care ar putea să facă mult mai mult din toate punctele de vedere decât face în anul de graţie 2011 – vrea să revină la farmecul pe care îl avea burgul medieval plin de saşi din care a rămas amintirea şi – din fericire – câteva monumente cu adevărat superbe. După care descoperi faptul că viziunea unor artişti închipuiţi vine şi le dă un şpiţ între craci tuturor elementelor medievale care ar putea reprezenta un pas spre un oraş ceva mai căutat.
Nu, domnule primar, Bistriţa nu are nevoie de o reprofilare estetică a tuturor magazinelor care au buşit faţa săsească a centrului, nu are nevoie de o biserică evanghelică absolut fenomenală care a fost în construcţie pe toată perioada copilăriei mele, a ars acum trei ani şi de atunci lumea şi-a dat seama că e monument important, nu are nevoie de un parc în care să nu-ţi rupi glezna, nu are nevoie de o linie de evenimente care să promoveze oraşul, nu are nevoie de o zonă pietonală în care cei 80.000 de locuitori să se regăsească, nu are nevoie de promovarea zonelor superbe din jur, nu are nevoie de activităţi sportive naţionale (o etapă de raliu, de exemplu, care să valorifice la maximum potenţialul coastelor asfaltate ale dealurilor din jur). Nu, frate. Are nevoie de o siglă făcută în paint de copilul unui şef de scară şi de o mascotă care – în formatul ăsta – are în comun cu Bistriţa fix cât am eu în comun cu New Delhi.
Un prieten m-a anunţat acum vreo două luni că se află lângă Bistriţa şi că vrea să stea la un “hotel drăguţ din oraşul ăsta verde despre care mi-ai tot vorbit”. Unde să-l trimit? La Coroana de Aur, care la geamurile de spate dă într-o curte mai urâtă decât SsangYong Rodius? La Codrişor, acolo unde priveliştea ştrandului minicipal lăsat în derivă îţi taie pofta de orice? Pe centura pe care putem planta panseluţe fără a avea grija că nu vor creşte pentru că gropile din asfalt ajung până la cernoziomul de dedesubt?
Ştiţi, oraşul ăsta merită mult mai mult şi are un potenţial imens. Pentru cei care nu-l cunosc, am ataşat câteva fotografii de acum sau de mai demult. O mână bună şi un creier inteligent ar putea rezolva totul rapid şi frumos, pentru că strategiile de dezvoltare îţi vin astăzi pe mail dacă ştii cu cine trebuie să vorbeşti în afara ţării. Până atunci, merg la Bistriţa şi mă încui în casă, pentru că oraşul e mort.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
