Eubankul cu Tsitsipas

Wimbledonul chiar e pe emoții pozitive și inspirație, cum ar zice a noastră dezinhibată Sori înainte să distribuie o memă născătoare de averse și controverse. Turneul londonez e doldora de lorzi și cucoane, de alb imaculat ca în reclamele la detergenți minune, plus o mulțime de povești de succes pe care un coach profesionist e gata să ți le spună contra unei sume lunare „modice”.

Pe deasupra, Grand Slamul britanic vine la pachet și cu o boierie aparte a tribunelor, genul de comportament care i-ar face pe cei de la Roland Garros să ardă repede o mașină și să bată un polițist ca să fie siguri că sunt vii. Unde mai pui că Wimbledonul trage și obloanele la orele 23, când la mine pe Spania, de pildă, oamenii abia ies la cină. Disciplină, organizare și paradis pentru familiști, ce să mai. 

Altfel, s-a intrat în a doua săptămână de turneu, acolo unde ajung cei mai vrednici dintre cei vrednici. Băieți și fete care s-au trezit cu noaptea în cap, și-au câștigat meciurile, iar zilele astea au adăugat la posesiuni câte o colecție de umbrele, cizmulițe de cauciuc și băști de ploaie. Româncele au zis „pas” la stilul ăsta de viață, că până la urmă iulie e lună de concedii, nu perioadă să îmbraci pelerina de ploaie și nici pe cea de erou.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Christopher Eubanks – Stefanos Tsitsipas: 3-6, 7-6, 3-6, 6-4, 6-4

Suntem aici ca să scriem despre tenis, dar tenisul e doar un pretext ca să expunem păreri tăioase și să lansăm teorii neverificate. Una dintre ele este că Stefanos e tipul de om atât de plictisit de viață încât ar plăti sute de mii de euro ca să urce pe un submarin care-l duce să vadă ruinele Titanicului. 

Grecul bate pasul pe loc de ceva timp și dă senzația că are nevoie să se reinventeze, până nu naufragiază de tot. Stefanos are 24 de ani, dar entuziasmul pe teren al unuia de 42. De cocoașă nu zic nimic, doar o pomenesc în treacăt, că în cască mi s-a șoptit că nu facem body shaming. În fine, Tsitsipas lasă impresia că vine la turnee pentru că trebuie, că asta-i situația și altceva nici nu știe să facă. Pare tocit, obosit și cu nevoie urgentă de o vacanță prelungită, exact ca un corporatist în orice lună a anului.

Americanul care l-a bătut astăzi e Christopher Eubanks, un nume care până acum câteva ore nu-mi zicea nimic. Dacă îmi spuneai că e pictor, te credeam. Dacă apoi îmi ziceai că ai glumit cu mine și de fapt joacă în NBA, te mai credeam o dată. Dar esențial e că băiatul are 27 de ani, adică trei în plus față de colegul Tsitsipas. Diferența de entuziasm în fața sportului și a vieții în general e însă cu mult în favoarea americanului. Fie Eubanks a nimerit suplimentele alea bune, fie Stefanos pe alea expirate.

Ca să reducem lucrurile la oile pe care le știm, că viața e simplă, acest Eubanks e un soi de Ilie Dumitrescu. Doar că voinicul originar din Georgia aia americană a decis să facă tranziția pozitivă și pe teren, nu doar în studiourile TV. În urmă cu câteva luni, Christopher a devenit analist și era la un pas să agațe racheta în cui. Între timp, a ajuns sfert-finalist la Wimbledon, unde probabil că a fost și Sir Ilie ca spectator. Că, dacă nu știați cumva, deși Ilie a zis-o de cel puțin zece mii de ori, el a jucat la Londra. La Tottenham. Și la West Ham. 

Meciul de azi s-a dus în cinci seturi, acolo unde americanul, cu fizicul său de maratonist uriaș, nu avea cum să nu se impună. Fiu de predicator din Atlanta, de unde și mișcările alea bine antrenate de animare a publicului, Christopher a profitat din plin de crisparea adversarului său. Eubanks a pornit timid, a greșit mult, de s-ar fi criticat pe el însuși dacă era la vreo emisiune, dar mental a fost mereu mai în meci decât grecul.

Legenda zice că acest gigant din Atlanta a avut mereu talent cu carul, nu doar pasul larg. Dar, băiet fiind, s-a maturizat mai greu, de asta a rupt gura târgului abia acum, la o vârstă la care fotbaliștii români sunt deja obosiți și caută un contract în Kuwait sau Iordania, că Arabia Saudită a devenit deja inaccesibilă. Pentru bravul Eubanks urmează Daniil Medvedev în sferturi și-un meci în care nu va mai primi cadouri cu nemiluita.

Carlos Alcaraz – Matteo Berrettini 3-6, 6-3, 6-3, 6-3

E greu de spus ce s-a întâmplat exact pe 5 mai, anul de grație 2003, dar intuiția îmi spune că zeul însușirilor pozitive se afla în Murcia și a împărțit cam tot ce avea în tolbă unui prunc numit Carlos. Sigur, e o explicație mistică, pe placul lui Nole, una care nu ia în considerare și detaliul că Alcaraz muncește de dimineața până seara ca să fie unde e.

Spaniolul e tehnic, creativ, elegant și știe jocul, deși are doar 20 de ani, dar asta nu e totul. Carlitos are răbdarea și relaxarea tipică de băiat născut și crescut în sudul Spaniei. Nu știe ce-i panica, pentru că-i croit de acasă cu încrederea că totul se rezolvă până la urmă. Și în final te bate cu zâmbetul pe buze, nu încruntat, ca alții. 

Și nu doar că te bate, îți dă și șansa să încerci tot ce știi, ca să fii împăcat cu tine însuți. Spre exemplu, săracul Berrettini a sperat că soarta meciului se va schimba odată ce englezii au tras acoperișul, la 2-2, în setul patru. Degeaba, Carlitos a încheiat simetric, cu încă un 6-3, un meci în care măcar italianul pleacă acasă împăcat cu gândul că mai mult nu se putea.

Matteo, deși nu mai e omul de acum doi-trei ani, a jucat ce știe el mai bine. În primul set chiar l-a dovedit pe iberic, care s-a încălzit mai greu și n-a excelat în momentele decisive, așa cum face de obicei. Orice s-ar zice, Berrettini rămâne un tăvălug pe iarbă, o piatră de încercare pentru un puști care caută să revoluționeze sportul ăsta. E ca-n basmele populare, în care ajungi la cutia cu Grand Slamuri și îți construiești legenda doar dacă dilești pe drum câțiva zmei. Matteo e unul dintre ei, poate zmeul mijlociu.

După primul set, Alcaraz l-a domolit pe italian. L-a pus să fugă după minge și Berrettini a pierdut, încet-încet, agresivitatea și încrederea cu care pornise jocul. Mai apoi s-a scurs și energia, greșelile s-au înmulțit și victoria murcianului a devenit doar o chestiune de timp, inevitabilă. La rând e Holger Rune, pe care Carlitos îl așteaptă liniștit, cu același zâmbet inocent în colțul gurii.

Novak Djokovic – Hubert Hurkacz 7-6, 7-6, 5-7, 6-4

Regula asta cu stingerea la 11 noaptea oferă posibilități nebănuite. Spre exemplu, despre meciul lui Nole a scris ieri Radu, dar am cules și eu două seturi azi. Practic, colegul a construit faza și m-a adus în careu, de aici e treaba mea să dau gol.

În fine, cele două seturi de azi au fost cu unul mai mult decât ar fi trebuit. Ca OCD-iști cu ștate vechi de plată, cu toții așteptam încă un 7-6 al lui Nole, pe principiul „ura și la gară”. Doar că polacul Hubert a mâncat bine aseară, a dormit cât scrie la carte și s-a trezit cu același chef nebun de spart mingea. Suspiciunea mea e că Hurkacz are mai multe mingi sparte în carieră decât aveau moșii de la blocurile copilăriei, pe vremea când să ieși la fotbal nu însemna să joci FIFA la un prieten acasă.

Totuși, stilul acesta de tenis măciucă e eficient până la un punct. Poți să-l păcălești un pic pe Nole și să-i iei un set când omului îi fuge gândul la cina târzie de ieri. Problema e că ăștia cu regulile lor insistă că trebuie musai trei seturi ca să câștigi meciul. O altă problemă pentru „ciomăgarul” Hubert e că, uneori, băiatul de peste fileu îți returnează serviciul. Ba alteori trimite înapoi și returul tău chinuit. Iată, deja sunt multe ecuații complicate, toate fără răspuns pentru forțosul din Wroclaw.

Cât despre Djokovic, sârbul a mai bifat o victorie fără emoție și fără să forțeze. Astăzi a părut chiar un pic bosumflat că l-au mai chemat o dată la teren, deși dacă se încorda, putea să încheie bâlciul încă de aseară. Până la urmă, arbitrul a oprit meciul la 11 fără 25. Nole ar fi avut 25 de minute ca să ia un set, adică în sfârșit o provocare adevărată. Că să-i bați pe toți la Wimbledon, așa fără obstacole sau timp limită, e deja desuet.

Madison Keys – Mirra Andreeva: 3-6, 7-6, 6-2

Viața însăși e despre context și perspectivă. De pildă, dacă Mirra Andreeva era din Huși sau Bârlad, nu s-ar fi supărat nimeni. Ar fi terminat zece clase și mai departe ar fi stat în cumpănă: să continue cu a 11-a sau să plece la mătușa aia din Rimini. Fiind din Siberia, așteptările erau cam aceleași, cu mențiunea că mătușa avea sânge de eschimos, nu stropit cu țuică. Poate în loc de Rimini să fi fost Londra sau Coasta de Azur, dar ideea rămâne.

Doar că Andreeva a avut alt context. Părinți care i-au cultivat talentul pentru tenis, au luat-o de la Krasnoyarsk și au dus-o la Sochi, apoi la Moscova, pentru ca acum tânăra Mirra să vadă răsăritul de toate zilele la Cannes. Iar perspective sunt, de ce să nu recunoaștem.

Rusoaica e un mic fenomen. La cele 16 primăveri ale ei, Mirra provoacă sentimente mixte. Pe de-o parte, îți vine să întrebi unde-i sunt părinții și de ce nu stă pe Tik Tok, ca un copil modern cu probleme de concentrare la orice activitate care durează mai mult de 30 de secunde. Pe de altă parte, ți-e clar că fata asta e realmente super dotată. Nu e vorba dacă va câștiga un Grand Slam, ci când.

Sigur, nu aș lua enunțul de mai sus ca literă de lege. La cât de fluctuante sunt sportivele din WTA, Andreeva poate să domine circuitul în doi ani de acum sau tot atunci să vândă criptomonede și cursuri de dezvoltare personală. De exemplu, Madison Keys era 90% în avionul de Florida în setul doi, la 3-6 și 1-4. Numai că a coborât la țanc ca să-și prelungească o țâră șederea la Londra. 

Dacă eram eu în locul rusoaicei, să pierd meciul ăsta care era ca și câștigat, bunică-mea ar fi zis că mi-a sucit una mințile și m-am îndrăgostit. Nu știu ce-o să-i spună bunica Andreevei, dar sper că numai de bine. Că adolescenta are de ce să fie mândră și ce să povestească la școală. Sigur, Madison Keys e mai hârșită în circuit, mai experimentată, de asta a și întors partida. Dar pentru Mirra Andreeva chiar n-au intrat zilele în sac.

Daniil Medvedev – Jiri Lehecka: 6-4, 6-2, abandon Lehecka

E 2023 și tovarășul Daniil e tot sus în clasament, dar în continuare provoacă la fel de multă emoție precum un ceas de perete. Nimic de zis, omul joacă bine, se ceartă, se bucură, se supără, zâmbește, uneori își lasă și barbă, ba parcă și chelește un pic, deși are doar 27 de ani. Teoretic și practic, rusul deține toate componentele necesare să stârnească emoții diverse.

Doar că, să fim sinceri și serioși, n-o să auzi vreodată pe cineva că zice „domnule, l-ai văzut ieri pe Medvedev? Ăla jucător, nene!”. Daniil e profesionist sadea, genul care își face treaba fix cum scrie în fișa postului, doar că gloria trece liniștită pe lângă el. Cred că și prietenii lui îi aruncă un „bravo”, apoi îl roagă să le facă cunoștință cu Alcaraz și Nole. 

În fine, rusul cu drept de vot la Monte Carlo și-a făcut treaba și azi. A stat pe teren vreo 80 de minute cu un Jiri Lehecka proaspăt frezat și aranjat, de ziceai că are frizerul în vestiar și după meci pleacă direct în armată. Cehul de 21 de ani, cu un 2023 promițător, a făcut ce facem cu toții când ne trezim: ce putem și noi. A tras de el până la limită ca să rămână aproape de Medvedev timp de două seturi, apoi l-au învins problemele musculare. Așa e când nu te antrenează Șumudică și nu știi că secretul nemuririi e sfântul anticârcel. 

Beatriz Haddad Maia – Elena Rybakina 1-4, abandon Haddad Maia

Amar final de aventură londoneză pentru simpatica domnișoară Beatriz. Brazilianca nu merita deloc să părăsească Wimbledonul fără luptă, mai ales că ea doar a bătut-o cinstit pe Sorana Cîrstea, nicidecum nu a criticat mema postată de româncă. Dar problemele la șold sunt probleme la șold, cum ar zice Gică Hagi și toată lumea i-ar da dreptate.

Sigur, Rybakina începuse oricum în forță partida și preluase conducerea timpuriu, cum îi șade bine unei deținătoare de trofeu. Poate că ar fi câștigat la pas, deși istoria meciurilor directe încă e în favoarea lui Haddad Maia. Cert e că Elena e în formă, e printre favoritele la titlu și în continuare are steagul afișat la turnee, că a dat Rusia pe Kazakhstan exact când a trebuit.

Ekaterina Alexandrova – Aryna Sabalenka 4-6, 0-6

Apropo de drapele, două fete făr’ de țară s-au bătut pentru un loc în sferturile celui mai domnesc turneu dintre turnee. Desigur că a biruit Aryna, care începe parcă să domine și iarba ca pe alte suprafețe. Alexandrova, care ca orice rusoaică înstărită a plecat de mult din mama Rusie, a făcut un prim set aproape ideal. Sabalenka a avut nevoie de vreo opt game-uri ca să aibă prima minge de break și s-a desprins decisiv tocmai în al zecelea.

În al doilea act, Ekaterina de la Praga s-a tăiat. Pe undeva firesc, că îți vine să-ți iei lumea în cap după ce bați mingea ca la manual, dar tot nu e suficient. Demoralizată complet, spre final epuizată fizic și psihic, Alexandrova a invitat-o pe bielorusă să dea un scurt recital, că tot e perioadă de festivaluri. 0-6 fără speranțe și fără pretenții. Un set pe care probabil că l-a văzut și Madison Keys, viitoarea adversară a Sabalenkei, și s-a pus repejor pe meditat: „Da’ chiar îmi trebuia mie sfert de finală?”.