Zărim Benzema

Pentru spanioli, trei chestii sunt sfinte: cafeaua cu churros, siesta prelungită și Real Madrid. Altfel nu-mi explic de ce până și-n sudul Spaniei, la peste 500 de kilometri de capitală, străzile sunt golașe și parcările înghesuite de fiecare dată când „los blancos” joacă în Champions League. Așa o fi și-n cazul Barcelonei, nu zic nu, doar că aidoma unui bebeluș născut în 2022, eu nu eram prin zonă când catalanii evoluau în Ligă.

Sigur, miile de nemți din sudul Spaniei ar spune că senzația asta de „toată lumea-i în casă, la TV” e pentru că Bayern München a jucat la Villarreal în aceeași seară în care a jucat Madridul la Londra. Dar, între noi fie vorba, nemții ar zice multe și numai pe limba lor aspră, că majoritatea nu știu o boabă de spaniolă, deși trăiesc prin zonă de ani de zile.

---

Cititorii cronicilor donează pentru refugiații din Ucraina. Sprijinim împreună UNICEF.

Abonează-te la cronici pe Patreon.

---

Karim face boroboață după boroboață. După ce acum trei săptămâni a pus în cumpănă însăși existența conglomeratului franțuzo-qatarez Al-PSG, Benzema s-a dus țanțoș pe Stamford Bridge și realmente le-a decis viitorul lui Haaland și Mbappé. La 34 de ani, nea Karim Mostafa le-a transmis practic celor doi să-și vadă de socotelile lor, că n-au șanse să-i ia fața pe Bernabeu. Așa că norvegianul va trage pesemne spre Etihad, în timp ce Kylian rămâne probabil să-și facă nervi cu paiața de Neymar. Unde mai pui că Benzema îi obligă pe meșterii cronicari să scormonească iar prin cutia aia cu epitete, în speranța că poate găsesc ceva ce nu s-a dat până acum.

Până ca francezul să spargă conducta cu goluri, precum Ronaldo portughezul în vremurile de glorie, partida de la Londra a lăsat senzația de echilibru. Vinicius zburda un pic cam lejer pe stânga, ce-i drept, cât să te facă să te întrebi dacă nu cumva Tuchel a împrumutat tactica de joc de la Pochettino. Până la urmă, chiar de la brazilian a pornit căderea lui Chelsea, după o fază în care Karim a arătat că e și băiat de combinație, și „capagiu” desăvârșit.

Nici n-au apucat fanii londonezi să-i strige tot numele lui Roman Arkadyevich Abramovich, că Benzema a și reușit dubla. Ambele cu capul, tocmai în Anglia, cât să le dea stingerea nevinovaților Thiago Silva și Christensen, care se uitau denunțător unul la altul, la modul „Ba tu, mă!”.

Când Chelsea a punctat pe tabelă prin Havertz, după o centrare la cheie a lui Jorginho, executată parcă în ciuda italienilor supărați că la echipa națională nu (mai) face de-astea, cu toții ne întrebam ce mai pregătește monsieur Benzema. Fiindcă francezul e genul de fotbalist care livrează, apoi livrează din nou, iar când zici c-a terminat de livrat, o pune de încă un hattrick. Păcat că în lumea meșterilor nu există un Benzema, că l-ai plăti să-ți zugrăvească baia și te-ai trezi că omul ți-a făcut și bucătăria, și sufrageria, iar cu un drum a mai făcut o casă lângă, dacă tot i-a rămas niște mortar.

Ei bine, „tripla” lui Karim putea să vină încă din minutul 42, când francezul a trimis pe lângă poartă la capătul unei faze în care jucătorii lui Chelsea alergau îngroziți după atacantul Madridului. N-a fost să fie atunci, ci imediat după pauză, când mărinimosul Mendy s-a dat în bărci ca la Cupa Africii și i-a dăruit golul trei lui Benzema.

Degeaba a trimis în teren Tuchel tot ce-a găsit ofensiv pe bancă, la fel ca Hagi în celebrul baraj cu Slovenia, din 2001. Nici Azpilicueta, nici Lukaku și nici James n-au putut să-l bată pe Courtois, care parcă s-a hrănit cu fluierăturile suporterilor lui Chelsea, ofuscați și acum că-n 2018 belgianul a dat Stamford Bridge pe Bernabeu. În fine, mofturi de fani, în condițiile în care londonezii au probleme mult mai mari decât loialitatea lui Courtois. Spre exemplu, că-s ca și eliminați din UCL sau că în weekend au deplasare la Southampton și benzina nu-i ieftină deloc.

Manchester City – Atletico Madrid: 1-0

Patru din cinci microbiști nu-l halesc pe altfel inegalabilul Diego Simeone, omul care a născocit și apoi a tot perfecționat, an de an, un stil de fotbal infernal. Și e „infernal” pentru absolut toată lumea: pentru adversari, pentru privitori, până și pentru ai săi, „programați” să sprinteze mereu înapoi, să dea coate metodic, să bage alunecări, efectiv să muște din gazon, domnule Luis Suarez.

Dar omului de rând, care deschide o bere și pune TV-ul pe Champions League după o zi stresantă de muncă, nu-i place suferința în fotbal. Vrea să vadă spații largi, „braziliene” și „urechi”, pase în spatele apărărilor tip bulevard. Ei bine, n-o să vezi așa ceva când pe teren sunt ostașii lui Cholo. Simeone a învățat că la fotbal se câștigă cu chin și multă durere, de asta desenul tactic al lui Atlético e adesea un 5-5-0 fără pretenții, în care până și señor Diego ar fugi să execute un tackle sau să dubleze dublajul, dacă e nevoie.

Există și reversul medaliei când abordezi fotbalul așa. De pildă, ajungi să te certe cumplit specialiștii de la Digi Sport, ca și cum ai fi un „Magiun” Barbu, doar că născut la Buenos Aires și cu ceva mai mult noroc în viață. Imediat după reprezentația de șah de pe Etihad, expertul Gabi Balint era extrem de supărat pe Diego, de-am crezut sincer la un moment dat că o să-i zică vreo două și de doamna Simeone a bătrână, ca să-i arate el lui.

Atléti a început meciul cu City cu trei fundași centrali – care de fapt au fost cinci, uneori chiar șase, șapte, între noi fie vorba, în timp ce echipa lui Pep Guardiola nu a avut niciun atacant veritabil, un număr nouă clasic. Poate așa se explică faptul că în prima repriză nu doar că nu s-a tras pe poartă, dar nici nu prea s-a întâmplat nimic, în afară că cei de la City au avut posesie mai mare decât Pablo Escobar la apogeu. Tot respectul pentru madrileni, care uneori au trecut și centrul terenului, ba de vreo două ori chiar cu mingea la picior.

Timp de 70 minute a ieșit așa cum a plănuit Cholo. Ai lui Pep au măcinat în gol, cu pase exclusiv în lateral, de aveai uneori impresia că or să dea obiectul muncii copiilor de mingi de pe margine, că micuții erau singurii neînconjurați de luptători madrileni.

Apoi a apărut junele Foden, pesemne ambiționat că acum vreo trei ani lua bătaie de la Pușcaș și Florinel Coman, și a găsit niște spațiu printre zecile de picioare din apărarea spaniolă. De Bruyne a marcat și i-a dat lui Simeone greu de tot în retur: Atlético trebuie cumva să marcheze, în timp ce, desigur, se apără.

Benfica – Liverpool: 1-3

Pentru Liverpool, să cadă în sferturi cu stimabila, dar inocenta Benfica a fost ca atunci când îți pică la examen subiectul ăla ușor pe care l-ai pregătit acum o săptămână la meditații, ba l-ai și repetat de vreo două ori c-o seară înainte. Cu tot respectul pentru băieții din Lisabona, portughezii sunt genul de echipă despre care un patron exaltat precum Gigi Becali și-ar permite să spună că o spulberă și-o transformă-n tocană, imediat după o victorie la limită cu Voluntari.

Englezii au fost cu o clasă peste gazde, iar cuțitul răsucit în rana celor de la Benfica a fost că Luis Díaz, flăcău din Columbia care ani de zile a mâncat o pâine la rivala Porto, le-a servit un gol și un assist. Nenea Klopp a fost așa de relaxat, încât i-a scos pe „greii” Salah și Mané după o oră, ca să aibă cei doi timp de siestă și să fie odihniți pentru derby-ul cu City, din campionat.

Benfica a fost realmente în joc doar vreo 20-25 de minute, la începutul reprizei a doua, când a și marcat prin Nuñez, omul cu prenume de teorie a evoluției. Un gol venit după o „chiflă” ca la Bistrița a lui Konate, genul de gafă pentru care Dan Petrescu te scoate în șpițuri de pe teren și apoi te face muci la conferința de presă.

Villarreal – Bayern München: 1-0

Dacă înaintea partidei ar fi fost puși să semneze pentru un 1-0 cu Bayern, cei de la Villarreal ar fi zis „Bodaproste” și s-ar fi iscălit cu ambele mâini. Problema e că, după meci, spaniolii au motive serioase să fie nemulțumiți de scor.

Villarreal a marcat rapid, prin Danjuma (nu Edjouma, nea Gigi!), după o fază la care fundașii germani au fugit după minge fix ca în curtea școlii. De altfel, defensiva bavareză a funcționat toată seara pe principiul de maidan „unde-i mingea e și grămada”. Gazdele puteau să mai înscrie ușor două sau trei goluri. Gerard Moreno, cu o bară și-un lob de la jumătatea terenului, și Pedraza, pe final de joc, i-au iertat pe bieții nemți, în timp ce reușita spectaculoasă a lui Coquelin, din minutul 41, a fost anulată de VAR.

Pe principiul bancurilor de la Radio Erevan, e adevărat că Bayern a dezamăgit în apărare, în schimb a decepționat în atac. Unai Emery a pus în scenă un sistem deștept prin care fiorosul Lewandowski a fost complet anihilat, iar Coman (nu Florinel, nea Gigi!), Gnabry sau Müller au fost eclipsați de Giovani Lo Celso.

Una peste alta, e mai evident ca oricând că Bayernul lui Julian Nagelsmann, antrenor din generația tinerilor care dorm cu tableta sub pernă, are o mulțime de minusuri. Münchenezii au scos-o la capăt cu adolescenții de la Salzburg, dar mi-e teamă că Unai Emery și al său „Submarin” sunt altă mâncare de pește.

---

Cititorii cronicilor donează pentru refugiații din Ucraina. Sprijinim împreună UNICEF.

Abonează-te la cronici pe Patreon.

---