Enigma lui Felix

---

Bunuțul ne-a îndulcit tinerețile cu destui jucători de legendă, dar îndrăznesc să aprind fitilul. Niciunul n-a fost ca prințul din Murcia. Un Carlitos în vârf de formă nu e doar invincibil, ci și perfect capabil să mulțumească până și cei mai mofturoși critici de artă. Te îndulcesc ruperile de ritm și scurtele care dereglează frâne? Carlitos livrează. Te îndoi la passing shot-uri care găsesc unghiuri inaccesibile ochiului uman? Carlitos livrează. Simfonie la fileu? Ați ghicit, Carlitos livrează.

Probabil că, într-una dintre viețile sale anterioare, Alcaraz a fost (și) felină, pentru că n-am văzut tenismen care să-și întindă articulațiile cu asemenea ușurință și să ajungă la mingi aparent imposibile. Slavă Cerului că spaniolul nu s-a apucat de gimnastică. Cine știe ce revoluții ar fi pornit și-n sportul ăla, iar astăzi am fi scris cronici despre reprezentațiile la bârnă și cal cu mânere.

În urmă cu o lună, când avea probleme fizice și jocul îi scârțâia vizibil, nu puțini îi cântau prohodul lui Carlitos și căutau perfecțiunea prin nordul Italiei. Și adevărul e că era greu de crezut, după turneul de la Madrid, că murcianul va arăta astăzi așa cum arată. Nu e doar în topul formei sale sportive, ci și desăvârșit din punct de vedere mental. În fața lui Félix Auger-Aliassime, băiat cu nume exotic și tenis rural, Alcaraz s-a implicat întru totul în fiecare punct. N-a stat locului, mereu a căutat să rupă ritmul, să încurce adversarul, să facă el, nu să aștepte greșeala de peste fileu. Cum s-ar zice în studiourile TV, Carlitos „a produs” tenis. Și ce tenis, prieteni!

Auger-Aliassime, mai mult martor decât combatant, și-a atins punctul maxim tocmai în primul game al meciului, când a ciupit primul și singurul său break. Bateria canadianului a mai ținut încă vreo șase game-uri, după care i-a pierdut definitiv urma vitezomanului Alcaraz. De încercat, Félix a încercat, nu încape vorbă, numai că aici nu era una dintre situațiile în care dacă vrei, poți. Motivaționalele te saltă uneori, dar au și ele limitele lor, indiferent de cum te mint unii. Altfel, tot respectul pentru flăcăul născut în Montreal și care în Togo, țara tatălui său, ar trebui să fie pe același piedestal cu distinsul Emmanuel Adebayor.

De remarcat și că la 3-2, în al doilea set, Alcaraz a predat și un scurt workshop de „remontada ca la mama ei”. Împrospătat după o pauză medicală, canadianul s-a împăunat și s-a dus la 40-0 pe serviciul ibericului. Am clipit de două ori și Carlitos nu doar că salvase toate cele trei mingi de break, dar rezolvase și game-ul. Totodată și meciul, ca să fim preciși. De la 2-4, monsieur Félix a aruncat prosopul, o observație care-i face cinste, pentru că presupune că până atunci ar fi avut vreun cuvânt de spus. N-a avut.

Carlitos zboară în sferturi, unde o să-l ia în primire pe grecul Stefanos Tsitsipas. În cazul murcianului, problema nu se pune ca la tenismenii muritori de rând. Știți voi, „trebuie să-și păstreze nivelul ridicat, să fie concentrat, să nu lase garda jos” etc. Nu, în cazul lui Carlitos e mult mai simplu.

Dacă se simte bine, fizic și psihic, nimeni nu îl poate opri.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Jannik Sinner – Corentin Moutet: 2-6, 6-3, 6-2, 6-1

Jucătorul perfect nu exi…

Ei, ba da, există, prieteni, și-l cheamă Corentin Moutet. Da, n-ați citit pe diagonală, Corentin Moutet, franțuz de 25 de primăveri, născut la Neuilly-sur-Seine și rezident în Boulogne-Billancourt, e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla tenisului în anul de grație 2024. Corentin, un frumușel bărbos cu ochi psihedelici și centrul de greutate jos, are alură de erou popular. E unul dintre noi.

Franțuzul are tot ce visează un fan de canapea, sătul de goana după perfecțiune a tenismenilor care dorm la sala de forță ca să acumuleze câțiva kilometri pe oră în plus la serviciu. Corentin nu se omoară cu condiția fizică, ba chiar ascunde mici urme de shaorma și aripioare picante comandate în miez de noapte în timpul unui maraton de seriale SH. E de-al nostru. Îi sare muștarul repede, își pedepsește racheta cum facem și noi cu tastatura și se ia la harță cu primul mușteriu care-i iese în cale. Ar sta la taclale, să despice pasiv-agresiv firu-n patru, ore întregi, doar ca să nu se întoarcă la muncă. E de-al nostru, vă zic.

Numai Corentin putea servi din mână într-un meci cu ditamai Jannik Sinner. Ba și neregulamentar, c-a călcat tușa, adevăr pe care l-a negat, regulamentar, minute în șir într-o ceartă micuță, de control, cu domnul arbitru. Corentin e expresiv, nu își cenzurează emoțiile, nu are nimic de ascuns, pe sistemul „ce-i în gușă și-n căpușă”. 

Când e de tenis, Corentin e fix cum ne place. Un stângaci, a se citi decar, care punctează la spectacol, inventează tot felul de lovituri năzdrăvane și caută să aprindă publicul mai degrabă decât să câștige cu orice preț. Dac-ar fi fost fotbalist, ar fi avut și mai multe kilograme în plus și-ar fi fost genul de ștrengar care ia mingea și le-o strecoară adversarilor printre urechi, după care se duce să cânte cu galeria. Zău, chiar e de-al nostru.

Contra lui Sinner, Corentin le-a dat hrană pentru suflet cât să le ajungă o săptămână întreagă francezilor din tribune. În primul set, chiar l-a bulversat pe Jannik Sinner, dat peste cap de un stângaci care prestează complet diferit de băieții care își cântăresc obsesiv prânzul și petrec 15 ore pe zi la antrenament. Sigur, Corentin n-a dus ritmul mai departe, că-i imposibil să-l bați pe ireproșabilul Sinner când tu ești de-al nostru, mănânci kebab cu cartofi prăjiți și nu te dai înapoi de la o ceartă în trafic.

Victorie lejeră pentru Sinner, până la urmă, dar despre italian o să mai vorbim în zilele următoare. Pe Corentin nu știm când îl mai prindem pe aici. E locul 79, posibil să se învârtă tot pe acolo și-n următorii ani, prea ocupat să binedispună publicul și să se simtă bine în pielea lui. Dacă ar fi apărut în tenis acum 10-15 ani, pesemne c-ar fi cochetat cu top 10, dar acum nu-i loc de concurat cu ATP-iștii care fac flotări când el se amenință cu vreun vecin obraznic. Așa că-i musai să-l onorăm și să închinăm un pahar în cinstea lui. La cum îl simt, Corentin ar bea cu fiecare dintre noi în parte.

Iga Swiatek – Anastasia Potapova: 6-0, 6-0

Oamenii se tem de războaie, invazii extraterestre, monștri pitiți sub pat, ziua epurării, fiecare după caz. Pentru fetele din WTA, nu există nimic mai înfricoșător decât sălbatica Iga Swiatek, poloneza căreia zalele-i zuruie crunte. Iga nu doar că te bate, ci te trimite-n terapie. Bătaia ar fi o mângâiere pentru adversarele ei. Vorba aia, bătaie știu toate, că au mai luat.

Dar sunt sigur că viitorul ne rezervă lucruri spectaculoase. Nu mai e mult până când adversarele Igăi vor mânca stricat la micul dejun în speranța unei toxiinfecții de zile mari, din cauza căreia să declare forfait în fața polonezei. Nici spectrul unei entorse autoinduse la vestiar nu sună tocmai rău, ba chiar și-un deget rupt, strategic, pare o perspectivă mai bună decât să intri pe teren cu Swiatek.

Pentru Anastasia Potapova, rusoaică din Saratov, cel mai important game al meciului s-a consumat la 0-6, 0-5. Acolo, cu sabia celor doi covrigi deasupra meclei, presiunea a fost imensă. Un nou game pierdut însemna c-o ștergi acasă așa cum ar șterge-o de acolo Axinescu, Lungu sau Hăngănuț. Cu mâna goală și cu stima de sine păruită. Ceea ce, din nefericire pentru rusoaică, s-a și întâmplat. 40 de minute, cu totul, a durat corecția. Exact cât ar fi rezistat și Axinescu, Lungu sau Hăngănuț, pentru c-ar fi bătut inteligent mingea până la limita sancțiunii și apoi s-ar fi ciondănit cu arbitrul după o minge trimisă în plopi.

Un 0-6, 0-6 e, până la urmă, ca și cum te-ai duce la muncă și te-ar anunța șeful că gata, meseria ta nu mai există. A fost scoasă din nomenclator, au venit americanii, au luat-o și-au dus-o în Zona 51. După un așa meci, nu-ți rămâne decât să te faci influencer și să dai din gură despre cum ai supraviețuit traumei de a fi demantelată la Paris, într-o zi de iunie. Despre cum i-ai luat unei fete, Iga o chema, doar trei puncte pe serviciu în tot jocul. Urmăritorii s-ar înghesui, sunt convins, pentru că e greu de explicat așa ceva. Dar se poate. Sper.

În final, și două cuvinte despre Iga. Nu m-aș grăbi cu încă o doză de ridicat în slăvi, ci dimpotrivă. N-am încredere deloc în oamenii care mătură oameni căzuți la sol. Sunt mai latin de fel, militez pentru bunăvoință și relaxare, mai ales în cazul adversarilor deja deșirați. Nu te costă nimic să bagi un pic în marșarier, cât să eviți vărsarea de sânge nevinovat. Un 6-0, 6-1 ar fi lăsat loc de „bună ziua”, plus că Anastasia ar fi dobândit un ceva de care să se lege. În fine, pesemne că 100% motivată, concentrată și pusă pe distrus, ca Iga, ajungi departe în viață. Dar asta nu înseamnă că noi, puși aici să despicăm metaforele în patru și să cotrobăim după starea de bine, trebuie să și aplaudăm ce face doamna polacă.

Stefanos Tsitsipas – Matteo Arnaldi: 3-6, 7-6, 6-2, 6-2

Sensibilitatea masculină are farmecul ei, e atrăgătoare, dar până la un punct. De la un moment încolo se cataloghează, sec, drept „răsfăț”. Cam pe acolo se situează italianul Matteo Arnaldi, care s-a dat „drăcos” timp de aproape două seturi, doar ca să ne arate până la final că e, de fapt, al naibii de slab de înger. Două sau trei momente în care lucrurile nu s-au aliniat cum și-a imaginat el au fost de ajuns pentru ca „macaronarul” să se dezumfle precum o minge aterizată în mâinile personajelor în etate de la bloc.

Matteo e născut la Sanremo, așa că e obișnuit cu festivalurile. Astăzi, a făcut el însuși parte dintr-un soi de festival al emoțiilor care te copleșesc. Arnaldi a plecat în sprint, a cules primul set și apoi s-a dus la 5-3 în al doilea act. A avut patru șanse de a închide setul, doar că nu-i simplu deloc cu Stefanos variantă iunie 2024. Grecul a văzut deja multe la cariera lui, a trecut prin tot felul de situații bizare și e mai înfipt cu picioarele-n sol ca niciodată. Ce să mai, are acea atât de pomenită „experiență” care te ajută să scapi basma curată când treaba se împute.

Ei bine, Arnaldi al nostru s-a destabilizat complet după ce-a dat cu piciorul șansei de a se duce la 2-0. Grecul, astăzi înțolit în culorile lui Aris Salonic, în ciuda lui Răzvanel Lucescu, a riscat mai mult, a câștigat, firesc, tiebreak-ul și apoi a defilat în următoarele două seturi. Stefanos a jucat solid și convingător, în timp ce răsfățatul de serviciu a coborât nivelul până într-acolo încât a amintit pe alocuri de păcăliciul zilei, am numit-o aici pe doamna Anastasia Potapova.

6-2 și 6-2 în ultimele două seturi, cu un Matteo care a lăsat senzația că nu e în stare să ducă punctele până la capăt. Fără plan B, italianul râzgâiat mai avea un pic și striga după mama, că ce altceva să facă. În fine, Arnaldi e încă mic, are 23 de ani, poate că merită cauționat un pic. Timpul are răbdare cu el, dar problema e că nu dai în fiecare zi peste „nebuni” care se bat singuri, precum tovarășul Rublev.

Grigor Dimitrov – Hubert Hurkacz: 7-6, 6-4, 7-6

Pentru tenis, ca activitate artistică, nu operațiune de catapultat bombe, victoria lui Dimitrov era absolut necesară. Bulgarul e un creator, un jupân iscusit al acestui sport, spre deosebire de flăcău Hubert, un salahor al tenisului. Cinstit, puternic și disciplinat, dar în final tot un salahor. E puțin probabil să existe vreun pasionat de tenis nepolonez care să dea buzna în casă la fără un sfert, înnebunit că are meci favoritul său, Hubert Hurkacz.

Unde mai pui că, ajuns la 33 de ani, Grigor Dimitrov este la prima calificare în sferturile de finală de la Paris. Bulgarul s-a învârtit tot timpul printre ăia buni, mereu gata să-i tortureze și să-i taxeze pe cei foarte buni, dar încă nu poposise printre primii opt pe zgura de la Roland Garros. A reușit acum, într-un sezon fantastic, și acesta venit la fix. Spre final de carieră, cât să nu uităm ce băiat dibaci și meșterit e bulgarul.

Meciul cu Hubert a fost luptă și atenție la micile detalii, cu spectacol în doze mici. Nici nu poți să-l răpui altfel pe polonez. E musai, în primul rând, să servești măcar la fel de bine ca el, iar el deformează obiectul muncii, o știm bine. N-ai cum să-i spargi serva de prea multe ori într-un meci, teorie confirmată și pe arena Suzanne Lenglen. Trei break-uri, mari și late, în toată întâlnirea care a durat vreo 180 de minute: două pentru Grigor, unul pentru Hubert.

Apoi, cum ziceam, micile amănunte. Inclusiv un strop de dăruire în plus pentru jupân Dimitrov, care n-a ezitat să se arunce direct pe zgură după o minge. S-a tăvălit și s-a ales cu multiple zgârieturi și oleacă de sânge, ba a pierdut și punctul respectiv. Dar atitudinea asta a făcut până la urmă diferența. Două tiebreak-uri și un set câștigat scurt, al doilea, l-au expediat acasă, la Monte Carlo, pe Hurkacz. Deznodământ care, să nu ne ascundem după cuvinte, ne cam bucură.

---