Lecție de Haddadaism

Probabil că viața profesională de jucător profesionist de tenis seamănă foarte mult cu viața obișnuită a unui angajat oarecare. Și, în egală măsură, poate merge prost după aceleași reguli. Poate fi o zi în care te trezești mai târziu, verși cafea pe tine când ieși din casă, lași copilul de grădiniță la școală și pe cel de școală la grădiniță, vrei să printezi știrile dintr-un jurnal și, din greșeală, dai print tuturor jurnalelor din 2023. Am făcut eu asta. Scuze, Greenpeace. 

Sunt zilele alea în care știi că cel mai bun lucru pe care îl poți face e să ajungi acasă și să dormi, ca să nu mai faci tâmpenii. Le au și jucătorii de tenis, dar cu niște nuanțe: echivalentul cafelelor vărsate pe sacou e într-o casetă statistică, confuziile sunt filmate cu 20 de camere și reluate în slow motion din când în când, iar înainte de somnul care ar limita dezastrul ce nu a putut fi evitat, vine un interviu cu 30 de jurnaliști ce vor să afle cum îți vei reveni din ceva ce auzi de la ei că e chiar grav și nasol. 

Sorana a avut astăzi o asemenea zi. Așa cum a mai avut multe în anii ei de tenis. Norocul nostru va fi să mai aibă, pentru că ăsta va fi cel mai bun indicator al existenței. Sigur că ar fi ajutat să nu facă 30 de greșeli neforțate în mai puțin de 20 de game-uri. S-ar fi schimbat însă ceva dacă erau 15? Probabil că nu. 

Haddad Maia a pus o mână pe volan și cealaltă pe cheile mașinii încă din începutul meciului. Un break la început de set, încă unul și cam la fel și în setul doi. Genul de situație care te scoate din ritm orice-ai face. E ca atunci când mergeai la colindat, începeai “Steaua sus răsare!” și gazda răspundea la telefon. Sorana nu a plecat din casă răsturnând oala cu sarmale a vecinilor, dar nici a mai putut evita o combinație de greșeli, tenis și durere care au moșit rezultatul final.

A fost una din acele zile pe care le-am mai tot văzut: ce începe cu nori se încheie cu potop. Dar Sori are o calitate ce transcende activitatea de pe Instagram sau declarațiile de după meciuri: ea se întoarce de fiecare dată cu amplitudinea cuiva care e îndreptățit să fie acolo și să stea unde-i vine. Iar asta e ceva ce folosește în tenis. 

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Matteo Berrettini – Alexander Zverev: 6-3, 7-6, 7-6

Pe vremea când tata era bucătar la Castelul Dracula din Pasul Tihuța, stăteam acolo în vacanța și puteam observa una dintre glumele pe care bătrânii le făceau novicilor de la cratiță: bucătarul-șef îl punea pe începător să bată cu ciocanul de șnițele un lighean de ficați. Pentru că erau vremuri în care pentru a recunoaște bullying-ul la locul de muncă nici măcar nu aveai toate literele disponibile, nefericitul băga ciocane o zi întreagă și mai continua și a doua zi.

Meciul lui Zverev cu Berrettini mi-a amintit de acele secvențe în care forța degajată nu duce la un rezultat foarte greu de închipuit, dar degajă suferință, transpirație, frustrare și mult zgomot.  Cu acoperișul tras, pe arena în care s-a jucat meciul lor, spectatorii din tribune au beneficiat din plin de pe urma izbiturilor de minge care spărgeau bariera sonică și mai mulți fani au plecat cu pietrele la rinichi fărâmițate.

Ce e cu adevărat frumos într-un meci cu doi jucători care mănâncă doar din ce vânează pe serviciu e să îi vezi ajungând la a treia, hai a patra minge din schimb. Orice e peste serviciu și retur îi duce într-un spațiu metafizic, în care leul e prieten cu mielul, ananasul nu e grețos pe pizza. Din tartori care bat puful mingii și aruncă așchii din rachetă în ochii copiilor de mingi, Zverev și Berrettini devin doi rinoceri îmbrăcați amuzant, obligați să deseneze peisaje și să rupă codițele cireșelor. 

Nimic nu pare să le displacă mai mult și totuși Matteo a gestionat bine borcanul de ași și lovituri direct câștigătoare. Cele două tiebreak-uri câștigate de italian ne-au reamintit cât de mică e marja de eroare pentru un jucător care trăiește la serviciu: când asta nu merge, opțiunea rugăciunilor urcă 50 de poziții în topul variantelor din care mai are de ales. Asta mai ales pentru că, dintre toate lucrurile pe care le fac oamenii ăștia pe teren, serva e cea mai influențabilă. Face careva poza cu numărul 18930403 folosind blițul, și mini-break-ul de pe final de set doi îți pleacă-n vacanță. 

Oameni măcinați de dorințe fierbinți de reafirmare, dar mai ales de accidentări recente, Matteo și Sasha a oprit contorul la 3-0 pentru italian și promisiunea unui meci între Alcaraz și fostul finalist de la Wimbledon. 

Holger Rune – Alejandro Davidovich Fokina: 6-3, 4-6, 3-6, 6-4, 7-6

Se jucaseră deja 4 ore din meciul ăsta, iar Davidovich Fokina desumflase două mingi de meci cu câteva minute înainte. Eram în maxi-tiebreakul setului decisiv, 8-8, deci fiecare dintre cei doi jucători se afla la două puncte de o victorie obositoare, venită după un meci fascinant.

Fokina la serviciu, cu șansa de a-și produce singur, pe mâna lui, o a treia minge de meci.

Și-atunci a venit: serviciu de jos, patentat de Chang și luat la pilă ceva mai recent de Kyrgios. I-a luat prin surprindere până și pe oamenii care se ocupă de transmisie, care au avut un moment de uluială în care camerele s-au uitat unele la altele. Dacă-i ieșea spaniolului, acum era eroul regimentului. I se ridica statuie și-i erau lăudate aventurile și modul impecabil în care a decis să amestece ludicul și eficiența.

Doar că execuția a fost proastă, iar Rune a câștigat punctul, apoi a servit pentru meci și dus a fost.

Iar Fokina a rămas acum bufonul, omul care și-a bătut joc de un moment care putea să fie definitoriu pentru el: o calificare în optimile de la Wimbledon.

Cumva, însă, în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi, Fokina e ambele. Uneori avem nevoie de eroi eșuați, chiar dacă și-au făcut harakiri încercând să ne facă să zâmbim într-un moment în care ne invitase sfincterul la sală.

A dat omul scăriță și portarul i-a ghicit planul. La ultimul penalty.

https://twitter.com/Wimbledon/status/1677745357621526529

Stefanos Tsitsipas – Laslo Djere: 6-4, 7-6, 6-4

Dacă nu îl știți pe Djere și totuși vă sună cunoscut, asta nu are nicio legătură cu Moș Djerilă, ci probabil cu faptul că băiatu’ e prin jumătatea a doua a Top 100 ATP de ceva mai bine de șapte ani. Genul de jucător care vine la turneul tău preferat de Grand Slam, auzi de el vreo 3-4 zile, scoate ce e de scos pe fusul orar al clasamentul lui, după care pleacă liniștit spre casă. Avem și noi pe la fete așa ceva.

Acum nu a fost cazul să mai cârâie prin crâng, pentru că a jucat cu Tsitsipas, dar tot merită să remarcăm că Djere nu ar trebui să se lase și că la 28 de ani e suficient de talentat încât să mai facă o perioadă umbră terenurilor. Voleul reușit pe final de meci își merită locul în orice top mai poate inventa Eurosport pentru a umple pauzele interminabile cauzate de ploaie, dar pe Djere sigur îl mai vedem noi cu alte ocazii.

La fel cum îl mai vedem și pe Tsitsi, băiatul cu voce blajină, rever cu o mână și Badosa în tribune. Dacă nu te interesează că ai fi considerat antipatic de fiecare națiune care ți-a dat o bucățică de ADN, l-ai putea invidia pe Stef. Ar merita totuși să i porți pică pentru capacitatea de a fi jucat câte o bucățică de meci în fiecare zi de turneu până acum, ceea ce nu e treabă simplă. Nici nu ne mai putem mira de faptul că astăzi, prin setul trei și după ce a scăpat viu din acel 1-3 din tiebreak-ul setului doi, Stefanos juca teleghidat. Dacă îl scoteai din teren și îl reporneai pe altă arenă, dar cu tigaie în mână și mingi de oină, la final venea să bată palma cu orcul de dincolo de fileu și vorbea fără emoții în fața Sindicatului minerilor din Valea Jiului. Nici nu ar fi observat.

Ons Jabeur – Bianca Andreescu: 3-6, 6-3, 6-4

Încă un meci întrerupt de ploaie, doar că aici lucrurile chiar s-au cam schimbat după dușul cu numărul 24342 al zilei. Când a câștigat primul set în doar 30 de minute, Bianca părea că finalmente își ia în serios rolul de fiică vitregă-dar-necesară a acestei națiuni care a trăit doar suferințe în ultimele ore de Wimbledon. Setul doi nu a mers chiar în direcția ok, pentru că Ons a întors clătita pe cealaltă parte și a băgat Nutella în meniu cu 13 winnere ce au egalat situația pe tabelă, dar lucrurile arătau bine.

Bianca avusese 3-1 în decisiv, Ons juca de parcă streașina îi e legată la genunchi, după care a venit potopul. Și apoi a venit soarele, doar nu a zâmbit românește pentru Bianca. Ons merge așadar mai departe, noi la fel, Bianca nu, și rămânem cu sânge românesc doar la dublu, unde Ana și Jaq au câștigat. Da, fraților, Ana s-a întors la muncă după ce-a îndurat cu o zi înainte. 

Adică genul de chestie pe care noi, oamenii obișnuiți, nu o prea putem înțelege. Dar Ana poate. Ana muncește. Plânge, suspină, se usucă, renaște, dar dă în ele. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

Carlos Alcaraz – Nicolas Jarry: 6-3, 6-7, 6-3, 7-5

Greu de spus dacă Jarry a inspirat sau nu secvența din Zootopia cu leneșul-funcționar la ghișeul Direcției Auto. Dar să ne țină sfinții în pază că abia acum înțeleg de ce e utilă acea regulă care te obligă să servești în 25 de secunde. Jarry e un motor diesel în care funcționează alte cinci motoare diesel legate în serie la un generator care merge și el cu diesel. Pare să fie singurul jucător din circuit plătit cu ora, pentru că altfel e greu de explicat felul în care se mișcă pe teren.

Totuși, ce e și mai greu de explicat e cum omul joacă atât de bine. Alcaraz a mai avut o experiență cu turnul de 2 metri, experiență care în februarie, la Rio, a inclus chiar și un 6-0 în setul decisiv. Și e chiar spectaculos să vezi cum se împletește energia de om posedat a lui Alcaraz cu zdruncinăturile pe care le produce Jarry atunci când servește mortal, la punct fix.

Pe de altă parte, Alcaraz nu are hodină. Aleargă și ajunge, ochește și lovește, cosește, alunecă, pasează, visează, țopăie, exasperează și într-un final câștigă. Te uiți la el și mergi mai departe la serviciu, la primire și, cu mici excepții, acasă. Inevitabil.