Nu există multe ocazii în care tenisul să scrâșnească din dinți, să strige cu disperare, să urle cu lacrimi în ochi și să-și întindă toți mușchii într-un stretching chinuit fizic, dar perfect sănătos mental. Însă finala masculină de la Australian Open, una în care jocul perfect s-a împletit cum nu se poate mai asortat cu momentele extracurriculare, ne-a oferit cel mai bun exemplu al faptului că sportul ăsta are atât de multe aspecte de urmărit și analizat, încât îți dă de înțeles că funcționează după un principiu strict oenolog. Cu cât trec mai mulți ani, cu atât te îndrăgostești mai mult de substanță.
Finala dintre Novak Djokovic (1 ATP) și Andy Murray (6 ATP), oamenii care completează alături de Nadal și Federer laturile pătratului care acoperă cu cer senin tenisul masculin de câțiva ani buni încoace, a fost o demonstrație a faptului că un meci poate fi atât echilibrat precum mecanismul unui ceas construit de orologierii din Geneva, cât și disproporționat ca reflectarea fotbalului contra celorlalte sporturi în ziarele românești de profil. O dovadă vie a faptului că în tenisul masculin pot să existe răsturnări de situație adevărate, ca-n filmele reușite de la Hollywood, în care finalul este imprevizibil și exagerat de încețoșat dacă-l privești de la distanță.
Partida dintre sârbul care căuta al cincilea trofeu la Melbourne și scoțianul care pierduse aici trei finale fără a câștiga vreuna a început exact așa cum ar trebui să arate un meci între un multititrat și un challenger: cu Djokovic plin de încredere și cu un Murray care părea o rață care se uită chiorâș în țeava vănătorului, neînțelegând de ce nu vede lumina de la capătul tunelului. Pierdut în spațiu și fricos, britanicul s-a văzut condus cu 4-1 de un Djokovic care în ultimele cinci partide directe l-a întors ca pe clătite, pierzând un singur set din 12 jucate. A fost momentul în care zeii tenisului au început să dea cu zarul: au urmat trei game-uri nebune în care cei doi jucători și-au furat unul altuia serviciul, iar reașezarea trenului pe șine a venit abia la 6-6, când finaliștii s-au trezit în fața unui tiebreak câștigat în final de sârbul cocoțat pe val ca un surfer plin de încredere.
Atipic pentru o finală masculină, setul al doilea a fost un rollecoaster de senzații și mai ales de reprize de game-uri câștigate alternativ de fiecare dintre cei doi jucători. Repriza de croșee a fost pornită de Murray. Rănit după un set din care nu s-a ales decât cu statistica, scoțianul a început abrupt, cu un break câștigat și cu 2-0 pe tabelă. Revenit psihic mai târziu după beție și după mahmureala primului set, Djokovic a urmat la butoane, reușind să-și adjudece următoarele patru game-uri, implicit două break-uri furate unui Murray mirat ca amiba la baraj. La 4-2 a venit rândul scoțianului să toarcă gloanțe în pieptul adeversarului, cu trei game-uri întrerupte la un moment dat de spectacolul unor militanți care au găsit momentul oportun pentru a vârî mesaje pe gâtul iubitorilor de tenis care începeau să se surprindă cu gura deschisă în fața televizorului. Una peste alta, setul al doilea a mers și el în tiebreak, câștigat de această dată de Murray chiar dacă pe scoțian l-au trecut destule ape când, la 6-2, a ratat ușor două mingi de set. Trecuseră deja două ore și jumătate din acest meci, care părea că va avea un final la fotografie, ca-n probele de sprint din atletism.
Setul al treilea a început precum al doilea, cu Murray dezlănțuit ca un câine scăpat din lanț și cu un Djokovic care de câteva ori s-a cules cu fărașul de pe cimentul cauciucat al arenei centrale de la Melbourne, acuzând fie crampe, fie o stare acută de oboseală pe care adversarul său și presa britanică nu s-au ferit s-o numească “ciudată” la finalul meciului. Deși au existat momente bizare în care sârbul s-a scurs fizic pe sub tușe, Nole s-a recalibrat pe parcurs și a reușit să adune 6 din următoarele 7 game-uri, câștigând la pas un set pe care l-a început ștergând praful de pe teren cu șortul. 6-3.
Dacă până acum am vorbit despre răsturnări de situație și de un echilibru evident al jocului celor doi oponenți, setul al patrulea a fost ca o adiere de vânt care se transformă pe nesimțite într-un uragan care-ți mută casa în timp ce tu-ți savurezi cafeaua pe terasă. A început cu un break realizat de Djokovic, s-a făcut imediat 2-0, iar când spectatorii așteptau revenirea tradițională a adversarului am asistat la un amestec între resemnarea lui Murray și intrarea în viteză superioară a lui Djokovic, care a dat în scoțian ca surdu’-n clopot. Setul și implicit meciul s-au terminat astfel mai repede decât și-ar fi imaginat oricine a privit meciul până atunci, cu primul 6-0 de set final în întreaga istorie a finalelor masculine de la Australian Open.
Cu 7-6 6-7 6-3 6-0 după aproape patru ore de foc încrucișat, Djokovic și-a tras în vitrină al cincilea trofeu de la Melbourne din cinci finale jucate, în timp ce Murray dezvoltă ușor, dar sigur un complex australian după ce s-a aflat la a patra finală pierdută. Mai mult, trei dintre acestea sunt în fața lui Djokovic, pe care Murray l-a tras umplut cu paie la scară și-l împunge de câte ori are ocazia în pivnița casei sale din Glasgow.
Una peste alta, Murray sare în clasamentul ATP de pe 6 pe 4 începând cu următoarea săptămână și-și adaugă în cont un nou milion de euro, o sumă destul de greu de cheltuit de un scoțian adevărat. Djokovic își zidește în schimb locul întâi în fața din ce în ce mai obosiților Federer și Nadal și promite să țină cu dinții de această poziție și în următoarele turnee de Grand Slam, implicit pe zgura de la Roland Garros, un soi de kriptonită căreia sârbul nu a reușit să-i găsească până acum un antidot eficient.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
