E una din zilele alea care riscă să devină cam plictisitoare dacă vorbești despre singurul meci (de simplu) al zilei. Mai ales decă e sens unic pe teren. Oamenii au venit aici să citească și eventual să râdă, dar dacă-i târăști prin aceleași două nume vreme de 6 pagini, s-ar putea să dea scroll mai repede decât ți-ai dori. Să nu uităm motto-ul acestor articole, prieteni, pe care Dalai Lama însuși l-a oferit: ”Cele mai amuzante cronici sportive de pe internet”. Veți observa că nu scrie acolo ”Cele mai *vag amuzante* cronici”. Trebuie să fim atenți și să ne dăm silința. Poate că de data asta, am putea să virăm brusc spre ficțiune biografică în loc de cronică, pentru că oricum e un meci super previzibil la băieți:
Distanța dintre perete și canapea era suficient de mare cât să încapă o minge de tenis. Mânuța lui se strecură la fix și o scoase de-acolo, un pic prăfuită. Avea să devină unul dintre marii jucători ai lumii, dar totul este șansă pe lumea asta. Până și grandoarea. Până și travaliul. Copiii (aceia dintre ei care sunt suficient de norocoși) sunt expuși matematicii, desenelor animate, apei sărate, apei dulci, chimiei, muzicii și spitalelor. Și totuși, unii nimeresc a fi tenismeni. Era destul de firav Novak atunci când era mic. Apoi a crescut, nu mai era firav deloc, dar excesul de sentimet rămăsese în el, ca o piesă pe care o fredonezi fără a-ți da seama dacă e bună sau nu.
Hmmm, problema aici este că textul ar ieși prea lung, al naibii, iar proza scurtă are nevoie de alte condiții ca să prindă la cititor. Ooof! Nu ne rămâne decât să băgăm în teren echipa care s-a dovedit câștigătoare de-a lungul acestor 3 ani de când scriem cronici cretine pe care nu le recomandăm nimănui, dar le citește toată lumea. Iată, deci, echipa mai jos – mixtă, hotărâtă, în slujba unei comunități cu simțul umorului. O redau acum, că asta e ultima mea cronică la această ediție de Australian Open, de mâine vă las pe mâinile muncite ale lui Meșter. Așadar, echipa:
Cronicile celor patru Grand Slam-uri din 2019 îți sunt oferite de:
Portăriță (cu numărul 1 pe tricou): Durerea în pix.
Respinge și trimite la plimbare orice pretenție de genul ”Nu mai scrieți, bă, despre cutare subiect, că io nu mai intru pe-aici”. Decât amenințări de starletă mofturoasă, mai bine părăsiți incinta-n liniște, copii.
Libero (dap, jucăm cu libero, old school – cu numărul 2 pe tricou): Parteneriatul cu Porsche România
Oferă siguranță și libertate. În felul ăsta, ne putem face jocul nostru, cu tribunele pline. E mare lucru în ziua de azi.
Fundași laterali (cu numerele 3 și 4): Feedback-ul și îndreptările ulterioare.
Adică părerile și scatoalcele cititorilor, atunci când greșim. Mizăm în continuare pe voi să ne spuneți când încurcăm sferturile cu semifinalele sau când îi scriem greșit numele lui Przysiężny. Mulțu!
Extreme (cu numerele 5 și 6): Punctualitatea și respectul pentru conținut
Deși e destul de evident, poate că acesta e un moment bun să menționăm că ambii scriitorii de tenis de pe acest blog au și alte responsabilități profesionale. Mircea e project manager la Automarket, iar eu la Nerds & Words. Însă pe timpul Grand Slamurilor (adică 8 săptămâni din an, pe 4 fusuri orare diferite), punem totul on-hold pentru a scrie și livra în timp real cronici ce acoperă peste 50 de meciuri pe eveniment.
Mijlocaș defensiv (cu numărul 7): Originalitatea
Putem fi acuzați de multe (și chiar suntem, haha) la cronicile astea, dar, până una-alta, site-ul de față este singurul unde puteți citi despre tenis în felul ăsta.
Mijlocaș ofensiv (cu 8 pe tricou): Rezistența
La înjurături. În general, fanii tenisului sunt mult mai înțelegători și mai liniștiți decât cei ai… fotbalului, să spunem. Însă sunt și excepții. Susținători exaltați ai marilor jucători de tenis ne-au făcut adesea albie de porci, fie în privat, fie în văzul tuturor. Le primim și pe-alea fără nicio problemă, așa cum acceptăm că peștele pute înainte de a fi gătit delicios.
Atacant (numărul 9): Umorul
Bun sau rău, el al nostru și cu el defilăm.
Coordonator de joc (10): Tenisul
Servim, de atâta amar de vreme, munți de tenis. Încă din adolescență ne-am obișnuit să ne punem în pericol relațiile amoroase și viața socială de dragul tenisului. Deci înainte de glume, personaje, share-uri, trafic pe site și restul, să nu uitați că facem chestia asta de dragul tenisului, în primul rând.
Vârf împins (11): Un strop de caritate
N-o să vedeți pe toate gardurile blogului chestia asta, dar o voi pune eu aici, că n-am niciun merit: în fiecare an, parte din bugetul de cronici merge înspre niște copii sau adulți care au nevoie de ajutor.
Bun, titularii de mai sus vă mulțumesc pentru atenție și vă roagă să-i scuzați. Au de comentat o semifinală de slam al cărui echilibru s-a dus dracului încă din primele game-uri.
Novak Djokovic – Lucas Pouille: 6-0, 6-2, 6-2
Din mamă finlandeză și tată inginer, Lucas a ieșit tenismen. Și a avut o copilărie interesantă. A crescut în Grande-Synthe, o comunitate mică de unde treceai granița în Belgia cu bicicleta. De altfel, mie îmi place să cred că i-a fost greu să aleagă între tenis și ciclism. Îmi place să cred că poveștile lui taică-său despre Eddy Merkx l-au făcut să chibzuiască bine înainte să aleagă racordajul în dauna spiței. Dar cariera lui Lucică a decurs foarte bine, iar de câteva ori, chiar am avut ocazia să-l văd jucând la București, pe vremea când încă exista săpun la Arenele BNR. Însă știți unde nu am apucat să-l văd deloc? În meciul de azi. A fost dat dispărut complet, mai ales în primul set. Măcel ca la Turtucaia am putut vedea pe Rod Laver și nici chiar cifrele de la final nu ne dau dimensiunea corectă a dominației lui Djokovic. Noi ca noi, că puteam oricând să dăm pe TVR Internațional ca să ascultăm imnul României din oră în oră, dacă ne plictiseam la meci. Dar săracii spectatori plătiseră bilet pentru meciul ăsta.
Embed from Getty Images
Când pierzi 7 game-uri la rând e destul de neplăcut. Dar când o faci în fața lui Djokovic, e semn că s-ar putea să ieși de pe teren înainte să apuci să-ți mânânci prima banană. Tu ți-ai adus un buchet întreg și niște batoane enegizante, că deh, poate joci cinci seturi cu ditai Novaku’. E bine să fii pregătit. Dar, deodată, te trezești că timpul ți se scurge printre degete și-ți susții monologul din teren la fel cum o faci și-n afara lui: ”Oh, sunt atâtea lucruri pe care încă voiam să le fac!”. Quel dommage, Puițu’, că unii dintre noi chiar speram să-i faci viața grea lui Nole.
N-o să mai zăbovim, așadar, asupra primului set, pentru că am stabilit că viața e prea scurtă. În schimb, o să intrăm în al doilea, pentru că jocul francezului a părut să-și dea un oarecare restart. Asta dacă prin restart înțelegem două game-uri câștigate și nimic mai mult. Adevărul este că strategia lui Lucas a fost una blindată: ”Știu că Djoko are arme dintre cele mai ascuțite, dar dacă apar cu sabia asta de lemn la el, elementul surpriză va fi atât de însemnat, că se va speria de mine”. Mmmda, nu funcționează așa. Ce a mers cu restul haitei flămânde de rezultat nu o să meargă cu Rafa, Nole sau Roger. Este scris în stele, adică pe piepturile lor.
Embed from Getty Images
Primul set a durat 22 de minute, iar al doilea 33 de minute. 6-0, 6-2. Era vremea să privim un pic mai departe de meciul ăsta, adică la ziua de duminică, când o să ne cuibărim la sânul unui nou episod diiiiin…. ”Djokodal”. Iar cu ocazia asta, vorba unui chibiț, poate o să ne intre-n cap cât de important a tot fost Murray, de-a lungul timpului. Capabil să se prezinte în fazele avansate ale marilor turnee și să tragă cu dinții de carnea groasă a congenerilor săi mai gradați. Dap, Andy era bun pe lângă casa omului de tenis.
A venit setul 3, în care Lucas Pouille a dat semnalul unei reveniri INCREDIBILE, cum nu s-a mai văzut NICIODATĂ pe un teren de tenis și apoi… ha ha, să fim serioși. Singura șansă ca meciul ăsta să se fi sucit la 180 de grade era dacă Djokovic l-ar fi văzut pe Troicki în loja lui Pouille. Peste o asemenea trădare Nole n-ar fi putut trece. Nu după toate prin câte au trecut împreună – accidentări, ploi torențiale, avioane întârziate, justificari ale încălcării regulamentului de dopaj. Știți voi, toate încercările prin care doi camarazi trec într-o viață de om.
Embed from Getty Images
Nu, prieteni, setul 3 a fost ultimul al meciului și s-a desfășurat după aceeași regie plictisitoare pusă în scenă de cel mai bun jucător din lume. Novak și-a pus pe el șorțul pe care scrie ”Măcelarul circuitului” și a tranșat puiul pe viu. I-a mai lăsat două game-uri, așa cum fac șnapanii când câștigă milionul în Vegas și-i lasă și crupierului de-o bere. Dar mai mult de atât nu a dorit să-și complice viața sârbul.
Embed from Getty Images
Până la urmă, totul e bine când se termină previzibil, atâta vreme cât toți jucători sunt sănătoși. Cu alte cuvinte, or fi fost frăgeziți Tsitsi și Lucas de nu s-au văzut, dar măcar avem parte de cea mai mișto finală la care puteam spera în mod rezonabil. Până și Djokovic ar cumpără bilet la meciul ăsta.
https://twitter.com/AustralianOpen/status/1088745184660283397
Filip Jianu – Emilio Nava: 6-3, 2-6, 5-7
Aaaaaaaah! Ah! Atât de aproape și incredibil de zgomotoasă ar fi fost finala dacă Filip îl bătea pe Miluț ăsta din America. Al nostru a început meciul cu ochii pe minge, fără să lase nimic de la el, iar pe tabelă, acel ”ROU” sărbătorea parcă mica unire dintre tenisul românesc și circuitul ATP. Da, trebuie să suplimentăm cumva această legătură care stă momentan numai în Marius Copil.
https://twitter.com/Camelia30_0/status/1088657870260977664
Americanul însă, trebuie să o recunoaștem, are skilluri mai potrivite pentru terenurile de la Melbourne. De exemplu, a dat 13 ași, în timp ce Filip a reușit unul singur. Nu-i grav, că nu așii îți câștigă marile turnee, însă dacă ne uităm la numărul loviturilor câștigătoare din meci, poate că Nava merita să câștige: 40 de winnere, față de cele 16 are lui Jianu.
https://twitter.com/Camelia30_0/status/1088676909280608256
Cameliei îi amintește de Nadal, mie de vremurile când România avea un jucător în Top 30. Mai e mult până departe, dar Filip pare să știe ce vrea.
Embed from Getty Images
Stosur/Zhang – Babos/Mladenovic: 6-3, 6-4
Habemus primele medalii de aur la aceste campionale australiene: Sam și Shuai. Sincer să fiu, nu prea am apucat să mă uit la meciurile de dublu feminin, însă rezultatul meciului de azi mă bucură. O finală din care Stosur iese învingătoare va fi mereu o finală reușită, în ceea ce mă privește. La 34 de ani, cu destule probleme de sănătate la activ, a ajuns să aibă o vitrină destul de plină. Vorbim doar de dublu acum: titlu la US Open, titlu la Paris, titlu în Australia și trei finale la Wimbledon.
În plus, Sam e o prietenă bună și hai să învățăm de la ea! Mai demult, când Zhang voia să se lase de tenis, Stosur a consiliat-o și a îmbărbătat-o pentru a o face să se răzgândească. Asta fac tovarășii: îți dau să bei până când deznădejdea și nevolnicia trec în plan secund. Iar a doua zi, după două aspirine și-o gură de borș, ești gata s-o iei de la capăt.
Embed from Getty Images
Până la urmă, iată că au trecut și astea două săptămâni de nesomn și tenis. Ne-au mai rămas finalele, dar vi le las în tasta lui Meșter, mâine și poimâine. Eu mă duc să-mi ajut vecinii la dezghețat mașinile acum.
Pace și drilluri, prieteni.
De servit la Australian Open în ziua a 13-a
(în noaptea de vineri spre sâmbătă, 26 ianuarie)
Finala feminină: N. Osaka – P. Kvitova (10:30)
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.