Din nou Parisul în trecerea timpului

După prima săptămână de la Roland-Garros. Și încă o zi.

I. Scurtă introducere (din care mai aflați când și de unde)

Pentru că nu ne-am mai scris/citit de astă-iarnă, încep cu tradiționalul bună dimineața la cafeluță, chiar dacă va fi probabil seară când veți descoperi acest text de neuitat. Nici nu contează.

Căci: bună dimineața la cafeluță, desigur, nu are legătură nici cu dimineața, nici cu cafeluța. Mai departe: despre mine, aflați că sunt bine. Vă trimit aceste rânduri tocmai din Sardinia, la doi pași de bătrânul stadion al lui Cagliari, echipă care tocmai a retrogradat în Serie B. Cândva, în zorii libertății noastre pline de iluzii, aici a jucat Dinamo, retrogradată și ea în primăvara aceasta.

Iar undeva, în înalt, tocmai sub cer stă scris Italia 90. Literele au început să se șteargă, culorile au pălit. E ca un semn trimis din alte vremuri. Ce vrea să ne transmită bunul Dumnezeu? Ce spune semnul acesta? Italia nu mai e aici, Italia e atunci?

II. Și așa ajungem la Simona

Timpul, fiind timp, a atins-o și pe Simona Halep. Nici pentru ea Parisul nu mai e acum, Parisul a rămas atunci. Parisul acela al zilelor de vară de altădată, cu ploi și mari victorii…  

Ea a jucat trei finale la Roland-Garros, ar fi trebuit să câștige două și a câștigat doar una. Iar acum tot ea (dar mai este ea aceeași?, cine rămâne, în trecerea timpului, același?) pleacă acasă după turul doi, pierzând uluitor la Qinwen Zheng, locul 74 WTA. O chinezoaică de nouăsprezece ani.

E bine să învățăm să vedem aici lucrarea timpului. Timpul: într-o zi ești tânără, în altă zi îți dau adolescentele din circuit sărut-mâna pe la Paris. Cum să nu faci un atac de panică?

Iar ceea ce am putut vedea cu toții în direct a fost, cred, expresia celei mai omenești dintre stări: fragilitatea. Simona Halep a conștientizat pentru o clipă că este vulnerabilă și că ar putea pierde tot. Pe scurt: că este trecătoare. Că toate acestea, jocul bun și succesul și partea luminoasă a vieții nu vor mai fi și mâine.

Ea, cel puțin, a avut un deceniu minunat. A câștigat la Paris și la Londra și ar mai fi putut câștiga și la Melbourne și ar fi meritat să mai câștige o dată la Paris. Dar toate acestea s-au dus. Rămâne, firește, averea, dar averea e mereu un mărunțiș când afacerea e de inimă. Știe oare Simona de acel autor român care a scris o carte despre sindromul de panică în Orașul Luminilor? O idee: cărțile necitite sunt, și ele, cele mai frumoase.

Înapoi la tenis: căci iată că vine o zi în care munca nu mai este de ajuns, în care trupul, credinciosul tău trup, nu te mai ascultă, în care efortul se dublează și rezultatele nu se mai arată și vine o chinezoaică de nouăsprezece ani, care îți găsește călcâiul lui Ahile și îl lovește cu sete și…

Și noi? Unde am fost în ultimii zece ani? Cândva, și asta nu este negociabil, și Simona Halep va rămâne doar amintire. Cum o să ne-o amintim? O cârtiță cu spatele arcuit săpându-și tunelul către o bucată de cer, tânără și nemuritoare, înaintând cu curaj mai departe și mai departe și mai departe în acele continente singuratice de la granița cu gloria și mai departe și mai departe și mai departe?

Eram pe un aeroport, undeva, departe, pe un teren de tenis, Simona muncea, eram în zbor, făceam vrăji, visam delfini, mâncam vată pe băț, ne îngrășam, Simona muncea, dansam sau poate că nu mai eram adolescenți și părul ne devenea, cu vremea, zăpadă și ne lăsau rinichii, genunchii și puterea de concentrare sau poate eram în grădini de vară și la concerte și la filme de cinema, pe mări și oceane, sigur, sigur, undeva, departe, pe un teren de tenis, Simona muncea, și în aulele marilor universități eram, pe străzi secundare din orașe necunoscute, trăind și noi viața imperfect, cum se trăiește viața prima oară, iar Simona muncea, sau eram pe maidane, pe drumuri fără întoarcere, prin saloane de spitale, și Simona muncea, muncea, muncea, sau eram la teatru, prin parcuri, sub ploi de toamnă, la safari, la plajă la greci sau la turci, beam tutun și beam alcool și eram năuci și ni se nășteau prunci sau ne îngropam bunicii, părinții, mătușile, unchii, nepoții și verii prin cimitire de țară, undeva, departe, pe un teren de tenis, Simona muncea, mâncam cartofi cu vagabonzii pe la cine știe ce capăt de lume sau eram prin trenuri, prin gări, prin cârciumi, îngropați în canapea, soarele răsărea în valuri, soarele asfințea sălbatic și undeva, departe, aproape, departe, pe un teren de tenis, Simona, fantastică și frumoasă și obosită, muncea.

Nu mai vreau, nu mai știu, nu mai pot – toate gândurile astea trec și prin capul campionilor, iar ei sunt campioni tocmai pentru că le lasă să treacă și nu se opresc. Scriu aceste rânduri de undeva din Sardinia, e soare, a venit vara și undeva, departe, pe un teren de tenis, Simona muncește în continuare.

III. Sorana & Irina & câteva întrebări pentru mai târziu

Nu a fost nici anul acesta anul de aur al Soranei Cîrstea. Și poate că ea nu va avea niciodată Parisul, ceea ce nu înseamnă că nu și-a jucat tenisul ei nu o dată uimitor, din care, când și când, iese o perlă și spintecă melancolic prezentul. Dacă și cuvintele ar trebui să aibă un chip, cuvântul totuși ar trebui să aibă chipul Soranei. Totuși…

Cât despre Irina Begu – ei bine, Irina Begu a avut întotdeauna toate loviturile care să o facă o câștigătoare de mare turneu. Totuși, nu a ajuns până acolo și poate nici ea nu va ajunge niciodată. Și ce dacă? Cele mai multe bătălii sunt câștigate de oameni atunci când noi nu îi vedem. Și poate cele mai frumoase povești sunt acelea în care eroul, sau mai bine eroina, ajunge atât de aproape de Everest încât de acolo se vede ce ar fi putut fi. Cunoașteți dumneavoastră strălucirea nostalgiei neîntâmplatului?

Begu a pierdut cu Pegula. O vorbă românească spune: a jucat ca niciodată, a pierdut ca întotdeauna. Vorba greșește. Iar aici se impune o observație despre bogăție. Pegula e mai bogată în bani decât Federer, Nadal, Djokovici și surorile Williams la un loc. Fiică a unui miliardar american, Jessica Pegula joacă pentru altceva. Pentru ce? Bogăția, ziceam, nu e întotdeauna o problemă de contabilitate, tot așa cum puțin, cum bine spune o vorbă evreiască, nu e deloc puțin pentru cine nu are nimic. Iar zgura este mereu răbdătoare și fiecare are lupta lui.

Vedeți dumneavoastră, Irina Begu a câștigat cinstit din tenis câteva milioane de dolari cât se poate de americani. Nu sunt mulți români care să-și fi câștigat așa milioanele – cinstit, la vedere.

Fără să fie vreodată cea mai bună din lume, Irina Begu a fost mereu mult mai bună decât ne-am dat seama, fiind orbiți de strălucirea Simonei Halep. Am fost orbi, am fost cruzi, am fost nedrepți. Nu ne-au bucurat victoriile ei și nici nu ne-au durut înfrângerile ei, dar Irina a fost acolo, mereu aproape, atât de aproape să se întreacă pe sine.

Ar fi fost prea frumos?