Vedem asta la noi înșine, dar parcă mai bine vedem la celălalt, probabil datorită distanței care lasă gîndul să respire. Altfel, sîntem întotdeauna mai îngăduitori cu noi înșine cînd vine vorba despre un curaj plăpînd sau doar de-o umbră abia vizibilă de curaj decît atunci cînd le vedem la altul. Că, vorba aia, așa e viața.
Dacă te uiți la Sorana, faci un survol asupra întregii ei cariere – și, Doamne!, chiar ai ce survola –, vezi o fată care pare întotdeauna sigură de sine, puternică (un cuvînt mai periculos decît un pistol), poate ușor sau mai puțin ușor arogantă pe alocuri, tăioasă-n vorbă și-n rachetă, cu un tenis care de-adevăratelea se studiază în academiile se specialitate (am citit într-un interviu de-acum cîțiva ani, dat de un antrenor român care lucrează parcă în Franța, care spunea că studiază la cursuri loviturile ei), cu o copleșitoare inteligență pe teren, rapiditate, eleganță a jocului, cu o neînfricare ce vine parcă din altă lume. Pe Sorana n-o intimidează nicio adversară, indiferent cîte coroane are suprapuse pe creștet.
Dar vezi în aceeași măsură prăbușiri uluitoare de nivel, pierderi de meciuri în care avea totul în mînă, nervi care șfichiuie scaunul antrenorului, vorbe cu gloanțe-n prefix și vitriol în sufix, o nemulțumire de sine care-l doare și pe cel care se uită la meci din fața televizorului. Sorana știe ca nimeni alta să te ia cu ea pe culmi și-n prăpăstii deopotrivă.
Sarah Stier/Getty Images
Am învățat în ani, fără să vreau, firește, să văd semnele care-mi spun ce va face ea mai departe într-un meci. Din nefericire, semnele alea nu m-au înșelat niciodată. În ultimul an, le-am văzut foarte rar, iar apogeul subtilității a fost în partida cu Petra Kvitova de la Miami. După setul pierdut, Sorana a ridicat degetul mare și le-a strîns pumn pe celelalte înspre loja ei. Teoretic, aia înseamnă „OK” pentru o lume-ntreagă. Dar „tonul” gestului ei era acut ironic, o înțepătoare antifrază. „A-o-leu!”, așa, în trei silabe, m-am auzit strigînd. Am știut că meciul e gata, că a noastră a ieșit din sine, chit că nu de tot, dar cînd ai meciuri strînse și adversare atît de hotărîte, puțin poate însemna de tot. Și-a-nsemnat.
Am văzut-o de atîtea ori în timp ce se încuraja descurajîndu-se de fapt, încît m-am tot gîndit cum și de ce face asta și, mai ales, cum poate fi atît de performantă cînd taie-n carnea ei. Dar m-am uitat și la mine, nici eu nu sînt mai prejos, întîi mă lichidez și-apoi văd ce mai pot face cu ce-a rămas. E o competiție cu noi înșine, în noi înșine, cît de tare pot să dau și cît de bine pot să fac apoi bici din ce rămîne, ca să nu zic asta într-o singură vorbă. Uneori, deseori, e nevoie să dai jos de pe tine pîcla nemulțumirii, ca să devii. Curajul se învață, nu-i așa? În meciul de-aseară, cu Belinda, am auzit-o spunînd „Se-ntîmplă. Hai!” și-am înțeles că ea începe să cîștige lupta cu sine, iar asta nu se va calcula mereu în rezultate pe teren, dar cîteodată o s-o vedem tradusă și așa. Cum fericiți am trăit aseară.
Sarah Stier/Getty Images
Sorana e un talent imens, are o splendoare de joc, îți vine să faci petiție la WTA s-o oblige să joace 3 din 5 la orice turneu, numai să i-l vezi cît mai mult timp. Sigur știe și ea asta. Nu e neomenesc, ci dimpotrivă, să apară o spărtură generată de faptul că tu știi cine ești, ce poți, dar ceva te deturnează, te autosabotezi, cum se spune în zilele noastre, în noua limbă de lemn, practic, dai peste tine. Ce e atît de dificil nu de-nțeles, ci de făcut e faptul că spărtura aia n-o astupi cu cîlți, cu chirpici făcut în curte, la soare, și nici cu uraniu îmbogățit sau cu praf de aur amestecat cu zuluf de auroră. Acolo, din cei doi pereți e musai să crească aceeași carne moale din care sînt făcuți, să se-apropie pînă la lipitură, pînă nu se mai vede prea bine nici cicatricea.
E ceea ce face Sorana acum. Spărtură nu mai e, lumină rece nu se mai vede nici fir, Sorana stă la masă cu potențialul și cu realizările și se bucură de companie. Nu mai cade în sine, nu mai țîșnește din sine, stă acolo, ea cu ea, cu toată frumusețea de tenis de care e capabilă – și încă mai avem de văzut, mai are și ea, că așa e la creativi, nici ei nu știu cît de mult pot –, și joacă punct cu punct, desenează și ridică meciul, un arhitect-constructor cum numai ea poate și știe să fie.
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
