Cînd m-am îndrăgostit de tenis, am crezut că e ceva trecător, că e ceva care-mi place și-mi face bine, dar cam atît. Apoi, s-a transformat, fără să-mi dau seama cînd anume, în pasiune. Însă am înțeles cum anume a făcut-o și mai ales de ce.
Întîi, mi-a schimbat relația cu cei din casă, cu familia. Am început să îmi fac loc la televizor sau la gadgeturi, deși aveam un dezinteres cvasitotal pînă atunci. Voiam să mă uit la meciuri, pentru început. Apoi, am început să trăiesc meciurile, iar trăirea asta a dus la nevoia de tenis. Ai mei au început să aducă în discuții chiar cuvîntul „dependență”. Curios, nu l-am respins, nu m-a deranjat. Dimpotrivă, mi-a plăcut, m-am simțit onorată. „Dependentă de tenis.” Nu sună rău deloc.
Mike Hewitt/Getty Images
Am început să fiu atentă încet-încet la mai multe lucruri, nu doar la frumusețea sau la eficiența jocului. Am văzut că, atunci cînd se enervează foarte tare, unii dintre jucători pierd doar pentru că, odată cu venirea nervilor, concentrarea pleacă, acuratețea loviturilor se evaporă, motivația adesea se spulberă. M-am uitat și la mine, era la fel: nervii mă consumau teribil, pur și simplu îmi luau puterea și claritatea. Am mai văzut că nervii mărunți pot avea efect invers, sportivii parcă se revitalizează din ei. Bun, deci dozajul contează, să nu ajungi să aluneci pe panta propriilor emoții distructive. N-am pus asta în practică odată ce-am observat-o și înțeles-o, a fost nevoie de mult tenis pînă să-ncep și eu s-o oglindesc. Încă este. Svitolina, în meciul cu Azarenka, și-a conținut extraordinar emoțiile. Ceva din afară o purta mai departe, ceva mai mare decît ea, ceva mult mai mult decît scopul unui singur om.
Steven Paston/PA Images via Getty Images
Am văzut apoi cu alți ochi voința. Cum pierzi un game sau un set ori chiar ajungi în situația în care adversarul tău a cîștigat primul set, are 5–1 în al doilea și 40–0. Iar tu revii de-acolo, te-așezi perfect și returnezi fiecare minge, servești apoi ca și cum nu ești pe muchie, îți iei suflet și putere din fiecare lovitură cîștigătoare. În tenis nu merge cu „Nu am cheeef aaazi/ Nu am chef de nimiiic”. Ai, n-ai, intri și joci. Dai tot. Nu iese mereu, dar și cînd iese e spectaculos. Și inspirator pentru toți cei care văd meciul, fie că-și dau seama de asta, fie că nu. Înțelesurile importante intră uneori pe furiș în noi și stau prin cămări și prin debarale, să nu ne sperie, să nu le dăm afară, pînă sîntem pregătiți să le primim și să le urmăm.
Robert Prange/Getty Images
Victoriile sînt deseori trăite exaltat, dar nu mereu. Cînd meciul a fost strîns, iar diferența s-a făcut la două-trei puncte, cîștigătorul zîmbește un pic, reținut, și merge să-și salute cu multă admirație adversarul. Știe că următoarea partidă se poate termina altfel. Înfrîngerile sînt cîteodată trăite în lacrimi sau cu chipul înnegurat. Dar nu mereu. Cel care a pierdut își ia bunul făcut în meci, îl pune la dospit, știe că data viitoare scorul poate fi de partea lui. Dacă n-ar face-o, n-ar mai putea juca, n-ar mai putea crește, s-ar autoexpulza din tenis.
Nici victoriile, nici înfrîngerile nu sînt puse pe socluri. Din amîndouă, tenismenii învață și cresc. Poate de-aia și sînt atît de puternici și echilibrați psihic, pentru că știu cum să extragă elixir din mînerul rachetei, din fileu, din tușe și din mingea cea păroasă. Mulțumesc, doamnelor și domnilor.
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
