Cei ce ridică tipsiile

„Sînt fericit pentru că am șansa de a fi primul care te felicită.” Așa i-a spus Casper Ruud lui Novak Djokovic aseară, pe Chatrier, după ce a fost înfrînt de uriașul tenismen sîrb care a cîștigat trofeul de la Paris, al 23-lea titlu de Grand Slam din carieră, Nole fiind primul tenismen cu 23 de astfel de trofee din istoria tenisului masculin.

Dar oare tenisul înseamnă doar competiție și rezultat? Drumul, drumul unde este? Pentru mine, șí în aceste cuvinte ale norvegianului, cuvinte care îi arată noblețea de caracter, educația, capacitatea de a se conține într-un moment atît de plin de emoție și după cîteva ore de efort, tehnică, tactică și tensiune foarte mare pe teren, într-un moment dificil pentru el, a treia finală de Grand Slam pierdută, în care putea să spună cîteva cuvinte din politețe și gata. Nu s-ar fi supărat nimeni, toată lumea ar fi înțeles că îi e greu să digere înfrîngerea. Dar nu. Casper, cu o generozitate impresionantă, a înțeles că acel moment nu e despre el, ci despre adversarul lui, despre primul cîștigător de 23 de trofee de Grand Slam din istoria tenisului băieților. Și că el, Casper, e parte din rescrierea istoriei. Și, cu o smerenie plină de demnitate și eleganță, s-a ridicat la înălțimea acestei clipe de aur a istoriei.

Și-apoi a urmat Novak la scenă. Și-a ridicat cupa, și-a cîntat imnul, pe urmă și-a început discursul spunînd despre Casper că nu este doar un jucător extraordinar, dar că e și unul dintre cei mai speciali oameni din circuit. Un om bun. Și nu doar el, ci și echipa-familie care îl antrenează pe norvegian. Ceea ce, cum firesc este, contează enorm, mai ales că acești sportivi sînt unii lîngă alții luni și ani de-a rîndul, iar caracterul și personalitatea chiar fac diferența.

Casper e deocamdată ceea ce se cheamă un underachiever. Deocamdată. Dar tocmai calitățile lui umane îl vor face să-și ia cîndva partea cea bună. Partea lui. Meritată. Pentru că ele îl duc mai departe, ele îl cresc, ele îl vor face mare. El este și acum un mare sportiv, însă numărul trofeelor nu este încă pe măsura tenisului său. Bine, dar să nu uităm nici ce adversari a tot avut în finale. Și să nu uităm nici faptul că-n meciul ăsta diferența dintre cei doi finaliști n-a fost una copleșitoare. Dimpotrivă. Dar cineva tot trebuie să cîștige meciul și să ridice cupa, nu? Iar Nole, cu o experiență de 22 de finale de Slam și alte zeci de alte finale de turnee, a reușit să închidă meciul în favoarea lui. Bineînțeles că sîrbul a meritat să cîștige, bineînțeles că este un mare performer, dar frumusețea acestui meci li se datorează amîndurora. Iar dacă vorbim despre discursuri, acolo n-a mai fost nicio competiție, amîndoi au fost extraordinari, Nole avînd un mesaj minunat pentru copiii și tinerii din toată lumea, sportivi sau nu.

Și sîmbătă, în finala fetelor, a fost un meci strîns. Și tot experiența a cîștigat trofeul. Of, experiența asta! Cum știe ea să încline balanța exact cînd e nevoie. Iga n-a fost mai bună decît Karolina, Iga a știut cum și cînd să apese pedala de accelerație și să-i sufle Karolinei trofeul de sub nas. Dar Karolina, la festivitatea de premiere, a plîns. Un meci cu o asemenea miză nu mai jucase niciodată. Pe de altă parte, accidentările de anul trecut nici nu lăsau să se-ntrevadă că talentata jucătoare va ajunge vreodată într-o finală de Grand Slam, chiar dacă palmaresul ei în partidele cu jucătoare de top îi este sută la sută favorabil. Însă Karolina a fost pentru prima dată pe o scenă atît de mare, iar emoțiile au copleșit-o.

Ea, care avusese un discurs atît de bun după semifinala cu Sabalenka, s-a trezit dintr-odată gîtuită de emoții și cu frînă pe cuvinte. Pentru că ea nu are experiența pierderii finalelor mari, de Grand Slam, așa cum o are Casper. Să ridici tipsia cu asumare și chiar cu recunoștință necesită nu doar experiență, ci, mai ales, internalizarea acestei experiențe și metabolizarea ei. Să cîștigi meciul și trofeul și să ții apoi un discurs, cu fericirea risipită în toate moleculele tale, e ceva ce poate face oricine. O poate face memorabil sau ridicol, dar nu contează ridicolul, cine judecă un fericit cîștigător? Dar să pierzi cu grație și să-i faci pe toți să fie bucuroși că te văd și te ascultă, să le cîștigi respectul și admirația pentru cuvintele tale atît de potrivite – asta e cu adevărat un foarte mare lucru. Ceva care arată atît de limpede cît de important e drumul.

Ana Barton

Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.