Alexander Zverev – Nicolas Jarry: 6-4, 7-5

Un meci între doi găligani de trei metri jumate nu putea să se desfășoare decât așa cum s-a desfășurat finala asta, care văzută de la distanță cu un dram de miopie a părut că-i filmare a unui film despre viața și cariera lui John Isner, recent trecut la cele sfinte din punct de vedere sportiv.

Nu vă ascund că m-am pregătit temeinic cu statistici și cifre care ne explicau de când n-a mai pupat Zverev trofee, respectiv de când n-a mai pupat Jarry victorii. Cu meciuri directe și alte nenorociri sportive la care probabil că or fi fost adunat și ceva spectatori tocmiți de organizatori sau fani dubioși ai germanului, un jucător pe cât de eficient pe alocuri, pe atât de insipid când vine vorba de prezență scenică și estetică a abilităților motrice, cum ar zice antrenorii de tenis trecuți pe la școli. Doar că, o dată începută partida asta, mi-am aruncat în primul coș de gunoi notițele și am asistat fără voce la acest demonstrativ de grenade și tuberculi prezentat mofturos ca finală a turneului Masters de la Roma.

S-a servit tare, băi oameni buni, a părut că băieții se află într-o competiție neoficială în care primul care trosnește o bastârcă sub 200 de kilometri pe oră va fi aruncat la lei. Zgura romană, martoră în anii ce-au trecut la opere de artă nadalo-noliene, federero-nadaliene sau djokovicio-rogeriene, a îndurat cu greu expoziția de șevrotine care au lăsat gropi adânci în țărâna italiană. E adevărat, Sascha a mai trecut pe-aici, ba chiar în vremurile în care Gât-de-Girafă părea că va fi Alcarazul generației sale, interpunându-se cu disciplină de neamț și tupeu de rus între numele masive ale tenisului de-altădată.

Dar nimeni nu se aștepta ca finala de la Roma, ultima distracție pe puncte și bani serioși înainte de Roland-Garros, să ne-aducă în finală un Zverev care a început să se dilueze în apele generației noi și mai ales un Nicolas Jarry pe care l-am considerat mereu un soi de Ekaterina Alexandrova al băieților. În sensul că nu m-am uitat niciodată la vreun meci al lui pentru că am vrut să-l văd, ci doar pentru că, eventual, s-a intersectat cu oamenii pe care am vrut să-i văd. Asta și pentru că e un jucător cu profil dubios: deși râcâie tavanul când se tunde periuță și-ar trebui să-și pună serviciul să joace pentru el, Jarry n-a făcut purici decât pe zgură, cea mai lentă suprafață cunoscută pe suprafața tenisului mondial. Iar eu am curiozități limitate când vine vorba de tenisul bastârcian, deci am organizat petreceri de fiecare dată când ni s-a mai retras câte-o distinsă prăjină care n-a făcut decât să colecteze ași și să zâmbească tâmp când camerele rămâneau pironite pe vitezele servei.

Bun, deci am avut finală între Sandu și Nicu. Decesul patimei, cum ar zice moldovenii. Moment bună să le mulțumiți oamenilor de la 2Performant pentru că suntem obligați prin contract să scriem de toate meciurile de la turneele Masters – altfel, nu v-aș fi plictisit cu încă 10 minute de text după o finală în care singurul element cât de cât creativ a fost să încerci să anticipezi în care parte a careului de serviciu vor bascula coblizanii ăștia mingile pe primul serviciu. Jucători fără încheieturi care au dat ultima scurtă în liceu.

Singurul nostru noroc a fost că-n peisajul ăsta deșertificat, care n-a văzut gram de clorofilă, l-am avut alături pe Zverev, care a fost decis să nu lase de la el nimic și să termine partida repede și eficient, cum a văzut el că se face la uzina navală din Hamburg.

Așa că și-a transformat serviciul în armă de asalt de care chilianul mai mult s-a ferit decât s-a agățat. O oră și ceva a trecut de la începutul meciului când Nicu Jarră a reușit să câștige în sfârșit un amărât de punct pe primul serviciu al lui Zverev, un indicator destul de fidel al acestui monument sumbru care a fost finala de azi de la Roma.

În schimb, Sascha l-a cam agresat pe sud-american pe serviciul propriu și a dat cu pumnul în masă ca un tip experimentat, adică fix atunci când a contat și victima n-a fost pe fază: două break-uri la finalul fiecărui set, două seturi, 2-0, iar Sandu ridică și el, mai timid, două degete la întrebarea profesorului: nouă cine dracu’ ne câștigă Roland-Garrosu’ într-un an în care fiecare turneu Masters a avut finaliști diferiți?

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Roma 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.