Italiano zero

---

Zilele în care aud consecutiv imnul Italiei și imnul Spaniei sunt cele care merită trăite. De regulă, sunt cele în care Carlos Sainz câștigă o cursă în Formulă 1. Cu alte cuvinte, seri ca asta primesc la fel de des cum primesc șansa de a mă gândi serios în ce să investesc o mărire de salariu de 1 milion de euro.

Dar fotbalul ne-a dat tuturor contextul, chit că Spania a funcționat ca un soi de Max Verstappen: a pornit prima și a lăsat impresia că nu poate scăpa sacul de puncte nici dacă, la fiecare 5 minute, trimite în teren câte-un fan în locul portarului Unai Simon.

Treaba cu Italia e că nu te poți baza pe faptul că așa îi e soarta, față și destinul. Au italienii un fel de a transforma piatra seacă-n sos carbonara și cozile de mături luate pe pate în paste aldente pe care le savurezi cu de-a sila sau cu plăcere, în funcție de locul pe care îl ocupi la masă. Totuși, în meciul din seara asta, italienii au arătat că jocul Albaniei e ceva contagios și s-au manifestat de parcă partida cu Spania le e examenul de Bacalaureat venit fix între felul principal și sarmale la nuntă.

Apropo de examene, Yamal învață ziua pentru școală și le predă seara fundașilor laterali din diferite culturi educaționale. Te bagă băiatul ăla în ghiozdan și te scoate recitând Luceafărul pe două voci, sprijinit în riglă și ascuțindu-i creioanele cu dinți în speranța că i se face milă de tine și te mai slăbește din alergat. Dincolo, pe cealaltă parte de terene, Nico Williams, cunoscut mai nou ca tatăl adoptiv al lui Di Lorenzo.

Spania a făcut cu Italia ce ar fi putut face astăzi Anglia dacă era echipă de fotbal. Ibericii în relația cu italienii au fost ca o mașină de spălat care pornește, spală, stoarce, dar nu-ți mai dă niciodată hainele înapoi și pleacă cu ele în lume. În povestea noastră, mingea e echivalentul hainelor, iar italienii au rămas dezbrăcați pe toată durata partidei. Nu e complicat să pricepi filozofia spaniolă de fotbal, dar e plăcut să o vezi în vremuri în care, din nou, are și potență. Plimbatul mingii e acolo de aproape 15 ani, dar îmi pierdusem speranța că stilul ăsta de a juca fotbal mai poate să pună bucate pe masă și trofee între oalele de ciorbă.

Dacă îl adaptezi și îl asezonezi cu jucători care au voie nu doar să paseze, ci și să viseze și apoi să picteze, lucruri bune se întâmplă în sala de expoziție. În plus, Marc Cucurella, prieteni. Văzându-l din când în când la Chelsea, eram convins că e doar cu ceva mai bun decât cel mai slab fundaș lateral din campionatul nostru. Pus însă într-o echipă, omul pare o jucărie cu baterii alimentat de la o rezervă infintă de plutoniu.

Golul din minutul 55 a venit în mod complet natural. În primul rând pentru că a fost un autogol, preparat devenit un clasic al meniului acestui turneu final și în al doilea rând pentru că dădea o logică presiunii cu care Spania apăsa pe șalele italienilor. Când s-a făcut minutul 70 și italienii au ajuns de fix două ori în terenul Spaniei, riscurile erau multe. Unul dintre ele: să găsească iarba atât de mare pe-acolo, încât să-l piardă pe Retegui, având în vedere că niciun picior de om nu mai prea intrase de ceva timp în acea zonă a terenului.

În schimb, câteva secvențe mai târziu, Williams a troznit bara – cum altfel – din afara careului și a trezit din spaime în sufletele italienești ce credeau că marele coșmar al săptămânii va rămâne ideea că există oameni care pun zahăr în cafea. La modul cât se poate de real, singura emoție pentru Spania a fost soarta fundașului Le Normand, care a luat un galben, nu a fost schimbat, dar a faultat insistent până la fluierul final. În esență, cam asta au fost italienii în meciul ăsta: 10 jaloane pe lângă sau prin care spaniolii au trecut constant, cu sau fără grijă, în funcție de putința tehnică a fiecăruia.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

Danemarca – Anglia 1-1

Stilul înfrânat pe care îl vezi la Anglia deși știi cine îi sunt jucătorii și cu ce se ocupă ei în restul anului calendaristic te face să te gândești că Southgate îi are cu ceva la mână pe jucătorii englezi.

Îmi imaginez că Rice, Bellingham, Foden și Kane discută scheme ofensive în vestiare, unele furate de la Guardiola din mape, altele uitate pe pereții din baie de Ancelotti, și de nicăieri apare Southgate cu sacul de botnițe, lângă băieții ăștia îngropați în momente și schițe.

– Ce-i asta, Haricane? Ce înseamnă ce scrie pe foaia asta?
– Păi fix ce scrie, mate! Că eu pun presiune pe zona centrală și benzile foarte rapide aduc mingea în careu, destabilizând apărarea cu ajutorul fundașilor laterali care urcă și ei în atac.
– Urcă în ce?, întreabă șocat Gareth.
– Atac, mate!, subliniază Kane.
– Ca în „atac de cord”, regele meu, încearcă Foden să explice cu un exemplu simplu de înțeles chiar și pentru cineva care nu pricepe cum să îi folosească împreună pe Bellingham și Rice.

Se lasă liniștea. Doar Saka se prinde de ce.

– Ăsta al nostru nu știe ce e atacul de cord. Dacă doamne ferește ar fi, el ar face apărare de cord. Și n-ar avea nici pe dracu, dar am muri noi de plictiseală.

Treaba e că într-un Premier League în care Tottenham ori dă 4, ori ia 5, ori se termină meciul cu scorul de 4-5, iar City și Arsenal dau găuri în mănușile portarilor după cum le vine cheful, selecționerul Angliei reușește să își convingă jucătorii că fotbalul nu merită jucat, ci chinuit în fața publicului. Saka, obișnuit un an întreg să se oprească din alergat doar când vede coșurile de pe fețele fanilor din primul rând al peluzei, la Euro degajează mingi din propriul careu. 

Golul lui Kane din minutul 18 a fost o fază coerentă și lucrată în măsura în care poți spune despre Caritas că era o strategie de business sănătoasă și capabilă să genereze venituri sigure pe termen lung. Apoi, după golul la care a contribuit un jucător al Angliei și – prin pasivitate – vreo 5 ai Danemarcei, englezii și-au zis că e suficient. 

Prima repriză s-a terminat cu danezii având mai multe pase reușite și mai multe șuturi la poartă. Cel mai straniu e că impresia doctă lăsată de Anglia e că se pregătește pentru ceva mult mai înalt și complex decât niște meciuri banale din faza grupelor. Pentru că, da, așa funcționează fotbalul la turnee finale: ai un întrerupător pe care îl folosești fix când vrei și îți trebuie, după zile întregi de bâjbâit prin întunericul fotbalului. 

Cert e că Hjulmand a făcut norma de goluri desenate de graficieni și urbaniști folosind lasere din arsenalul NATO și a egalat în minutul 34. Nu mi-e clar dacă Southgate a aflat că echipa lui fusese egalată, pentru că nimic nu s-a schimbat până în minutul 69, când pe bancă s-a produs un spasm tehnic și linia ofensivă a fost evacuată din teren, iar responsabilitatea trasului căruței le-a revenit lui Bowen, Watkins și Eze. 

De undeva însă, Danemarca a trecut la partea filozofică a fotbalului și a decis că Anglia e o problemă pentru altă zi și, mai ales, pentru alții care s-or mai lovi de ei. A dat drumul unei povești în care fiecare fază se finaliza cu un șut sau o minge lansată spre tribună, iar meciul s-a scurs blajin către fluierul ce ne-a salvat seara și răbdarea. 

---

Slovenia – Serbia 1-1

Povestea Serbiei fotbalistice ca echipă bătăioasă, mereu surprinsă de farurile mașinii călare peste vreo națiune fricoasă – poate chiar cu beregata unui popor între dinți – e ceva ce putem pune lângă beneficiile uleiurilor esențiale sau ideea că un metrou la Cluj-Napoca nu e doar posibilă, ci și probabilă: adică legende urbane.

De când au căzut de acord că gardul e soluția relației cu muntenegrenii și fiecare picior al miriapodului iugoslav a început să își cumpere câte-un alt papucel de casă în stilul propriu, Serbia merge la turnee finale ca să sperie alte echipe strânse pe lângă focul fotbalului, dar revine acasă până să se schimbe zodiacul. Din 2008 și până azi am avut patru turnee finale de Campionat Mondial și încă patru de Campionat European. Serbia a fost la trei mondiale, dar a făcut fix cât a făcut și la Europene, în condițiile în care, până luna asta, pe continentul nostru nu s-a calificat pentru niciun team building.

Deloc paradoxal, ci mai degrabă clasic pentru orice poveste de echipă de fotbal eșuată cu gălețile-n mână la malul luciului de apă, sârbii au vedete. Mitrović joacă în Arabia Saudită, acolo unde Burcă e probabil singurul individ cu abonament la sală, în timp ce Milinković-Savić, omul care a fost Jude Bellingham înainte de Jude Bellingham, continuă să ne confirme faptul că talentul e ceva ce unii se chinuie să descopere, iar alții se chinuie să acopere printre dune de nisip și saci de bani.

Dar asta nu-i ca să judecăm, pentru că și fratele vostru ar scrie cronici despre cămile cu potențial timp de măcar un an dacă asta i-ar permite să-și așeze laptopul la nivelul nasului nu folosind o masă, ci o comodă compusă din teancuri de bani.

Înapoi însă la Euro și meciul sârbilor cu Slovenia, te poți baza pe vecinii cu terasă la Dunăre pentru meciul ăla din turneu de care toată lumea își va aminti cu greu. Echipa Serbiei formează din 11 jucători cel puțin 4 echipe de câte trei și am mari dubii că Pavlović și Vlahovic – pe care îi desparte de obicei un teren întreg – au o relație ce să fi trecut vreodată dincolo de salutul în lift.

Pe de altă parte, Slovenia funcționează ca o echipă ce ilustrează momentele în care eu mă apucam de teme având-o pe mama prin casă: eram echivalentul unui inginer NASA atunci când mă organizam să încep, rupeam trei ore de FIFA05 cât ea mergea să aducă legume din grădină și reveneam în costumul de om de știință gata să rezolve o problemă fundamentală a matematicii atunci când simțeam că procesul poate fi anunțat ca fiind încheiat. Ăștia sunt slovenii atunci când îi vezi pe foaie, cu cel mai bun portar din lume în capul listei, un atacant la care bălesc toate echipele sătule să se mintă că joacă cu 9 fals și le place, iar între linii fotbaliști care au șanse să meargă în Spania doar dacă prind reducerile pentru vacanțe în extra – sezon.

Amuzant e că asta nu îi încurcă pe sârbi. Echipa asta chiar joacă de parcă sesiunile de vizionare a meciurilor adversarei sunt chestia aia făcută pe x30 și apoi continuată cu binge watching la Insula Iubirii. Putea să intre Neymar în tricoul lui Kakha Kaladze și jumătate dintre jucătorii sârbi ar fi remarcat doar că băiatul ăla pare a fi singurul sloven care știe unde te poți tunde șmecher în propria țară.

Până în minutul 70, meciul a fost un spectacol de înot sincron pe uscat, în care slovenii au jucat inteligent cartea distragerii atenției, păcălindu-i pe sârbii că sar coarda în pace, până când Žan Karničnik le-a strâns lațul în jurul gâtului la o fază în care Timi Max Elšnik a pasat decisiv și slovenii au marcat pentru 1-0.

În mod natural, asta i-a trezit pe sârbi, care pot totuși să recunoască un meci de fotbal atunci când li se întâmplă. Sunt și ei jucători profesioniști, deși nu e întotdeauna intenția lor de a fi jucători. În plus, era pe teren și István Kovács care avea un fluier cu el, semn că în spațiul bine delimitat de linii ori dirija cineva circulația în sensul giratoriu, ori era un meci. Mitrović a fost primul care a înțeles că e fotbal așa cum și-l amintea el înainte de transferul la Al-Hilal și a trimis mingea în bara porții lui Oblak la doar câteva minute de la deschiderea scorului.

Nu e clar dacă și colegii sârbului au avut aceeași revelație, dar Serbia s-a mutat în atac. Desigur, din motive greu de priceput, Vlahovic nu mai era în teren de prin minutul 64, dar Dragan Stojković părea să aibă o tactică bine definită: ca să ratezi încă o calificare din grupele unui turneu final, nu îți poți permite să îl ții în iarbă pe al doilea marcator din Serie A. Și chiar și-așa, Slovenia nu a putut să tragă oblonul peste soarta Serbiei și golul egalizator s-a arătat la chiar ultima fază a meciului, dintr-un corner făcut din nimic și bătut ca în cărțile despre geneza fotbalului de Ivan Ilić pentru Luka Jović.

În esență, s-a terminat 1-1 în ciuda tuturor eforturile pe care sârbii le-au putut face pentru ca meciul ăsta să le fie weekend-ul liniștit și să le permită să pornească dezbaterile pentru vacanță. Adică un egal cât o dovadă că sârbii, dacă-și pun mintea, pot face orice la un turneu final. Chiar și un punct.