Să începem cu lucrurile importante. În minutul 106 al semifinalei de Campionat Mondial dintre Croația și Anglia, când stăteau să sară cablurile HDMI de prin televizoare din cauza presiunii, un comentator TVR a pus piciorul în prag și-a spus așa: ”În primul rând, la mulți ani lui Hugo Sanchez, care împlinește astăzi frumoasa vârstă de 60 de ani. Și să nu uităm că tot astăzi este și ziua lui Basarab Panduru!”. Corect. Exhaustiv. Măiastru.
Așa. Despre meci. Statul paralel o fi el o gogoriță agățată de-o antenă, dar fotbalul paralel chiar există. De fapt, să amintim simpla lui existență ar fi insuficient, aproape nedrept pentru fenomen. Pentru că fotbalul paralel nu doar că există, ci este chiar mai important decât fotbalul real. Acum, treaba e simplă: fotbalul real este cel care se joacă pe gazon, desigur. Fotbalul real a fost, în seara asta, Anglia – Croația, la Moscova, pe stadionul ăla mare construit din bani cinstiți de Vladimir Putin.
Ei bine, fotbalul paralel este cel jucat de suporteri, între ei. Suporterii care se tachinează, care se ceartă, care se bat, care se îmbată fericiți, care divorțează exasperați de imunitatea soției la microb, care scot fotbalul real din teren și-l mută în propriile vieți, ca pe o ancoră grea, pentru cei mai mulți imposibil de urnit.
În fotbalul paralel, Croația pierduse semifinala încă de azi dimineață. La scor.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Croația – Anglia 2-1 (după prelungiri)
Azi pe la ora 15, când Federer de-abia începea să-și sape groapa în gazonul ăla tuns cu unghiera de la Wimbledon, ne-a scris Felix, unul dintre mai mult decât perfecții noștri cititori. Fiți atenți aici: ”Salut. Sunt în Londra și vreau să vă spun că aici nimeni, dar absolut nimeni, nu vorbește despre semifinală. Pe toate posturile TV, în toate pub-urile, englezii joacă deja cu Franța”.
Embed from Getty Images
Am mai întrebat și noi lume, că așa am învățat la școală, să amestecăm apă din trei izvoare înainte să o bem. ”Adevărat, nici nu cred că se uită azi la meci, să nu fie cumva obosiți la finală”, râdeau alți români insularizați. Ditamai BBC-ul, aparent post serios și cică bine ancorat în realitate, titra voios de cu dimineață: ”Why Fans Are Right to Believe It’s Coming Home”. De acasă, Wayne Rooney dădea și el un mesaj liniștitor: ”Avem amintiri grozave împotriva Croației”, aluzie la meciul din optimile lui Euro 2004 când a comis-o de două ori, într-o victorie cu 4-2.
Bun, e clar că în fotbalul paralel Anglia a stat excelent, de te și întrebi de ce nu au primit trofeul ăla prin DHL, înainte să se mai agite ăia din Rusia cu atâtea miliarde de euro să construiască stadioane și să planteze panseluțe la Kaliningrad. Doar că, în fotbalul pe bune, englezii au avut trei probleme. Prima la mână: a jucat Stones. A doua: n-a jucat Kane. Mă rog, a jucat, dar n-a jucat. Înțelegeți voi. Și a treia: n-au jucat nici ceilalți, în afară de Stones.
Embed from Getty Images
Dacă englezii se văzuseră deja în finală înainte de meci, vă puteți da seama cam cât de stăpâni pe situație erau în minutul 5, când fundașul dreapta Kieran Trippier a pus o chiftea din lovitură liberă în vinclu, de s-a uitat dup-aia portarul Subasic la ăia din zid și le-a zis ceva de genul “Tati, nu vă holbați așa la mine, că n-o puteam scoate p-asta nici cu brațe telescopice” (VIDEO).
În fine, în ciuda reușitei contondente estetic, ceva era clar stricat în echipa asta dacă tovarășul Trippier – al treilea englez care marchează într-o semifinală de Mondial după Booby Charlton și Gary Lineker, ca să vedeți cât de des ajung ăștia pe aici – a fost obligat să bată loviturile libere de pe 16 metri, deși n-avea niciun gol pentru Națională. E adevărat că de data asta le-a ieșit englezilor, da’ în restul meciul nu le-a mai ieșit niciunul dintre celelalte experimente pe care le-au pregătit ca să-i surprindă pe croați. Cum ar fi faptul că au dat două șuturi pe poartă în tot meciul. Faină tactică, i-ați rupt pe genunchi.
Embed from Getty Images
La 1-0 și văzuți cu fish and chipșii-n căruță, englezii s-au pus pe apărare temeinică, ceea ce nu le-a fost niciodată caracteristic în istoria lor, chit că vorbim despre fotbal sau despre viață-n general, de la promovarea mâncării cu gust de clătite stoarse până la cea a ceaiului, singurul lucru care le iese bine indiferent de câte ori îi pui să ți-l facă.
Adevărul e că, gândind fizic, puțină lume ar fi dat vreo șansă lihniților de croați. Cu două meciuri prelungite târziu în noapte în optimi și în sferturi, plus cu o zi mai puțin de plajă la Moscova decât adversarii, era de așteptat să se înece nu doar la mal, ci până să ajungă la el. Iar Kane putea să le administreze perversa de pe Tottenham în minutul 30, dar a reușit superba performanță de a pironi bara cu poarta goală de la juma’ de metru. În meciurile cu Panama și Algeria ar fi dat 7 goluri din faza aia, de crăpa Ronaldo de nervi cu penseta într-o mână și cu volanul de Fiat în cealaltă.
Embed from Getty Images
După pauză au întors ăștia clapele pe pian, iar croații au decis că, dacă tot e să plece de la Mondial, barem să plece cu carne de englez sub unghii. Așa că, după o perioadă de început de repriză în care englezii au văzut mingea doar în vederi, Perisic se scutură de Trippier la o centrare și pune picioru’-n prag și talpa-n minge profitând de faptul că marele fundaș Walker a uitat că e-n semifinală de Mondial și a decis că cea mai bună metodă de a respinge o minge din careu e să plonjeze spectaculos cu capul, cum a văzut el în desenele animate japoneze (VIDEO). Se făcea, deci, 1-1 și englezilor începea să le iasă apă pe la garnitură. E greu să fii în același timp arogant și sigur pe tine, iar ăia de-i vedeai îmbrăcați în pătrățele, ca pe clovni, să te egaleze și să te-ncalece ca pe cămilă.
Embed from Getty Images
Când se intrase în prelungiri, croații nu făcuseră încă nici o schimbare, de parcă n-ar fi jucat până acum niciun meci la Mondial și-ar fi căzut la meci acu’ juma de oră, direct de la aeroport. Dar ghici ce: abia atunci au început băieții să alerge. Brusc păreau complet neinteresați de cele două meciuri anterioare terminate la penalty-uri și care i-au îmbătrânit și mai mult decât sunt, că tot au media de vârstă cu vreo 4 ani mai mare decât mânjii de englezi.
Mandžukić a amușinat prima oară operația Reginei la finalul primei mini-reprize de prelungiri. Găsit cu o mingea șucară a aceluiași Perišić, Marionezul a rămas singur cu Pickford, dar vârful abscons al lui Juventus l-a pedepsit prea blând pe Pickford, plesnindu-l în plex cu obiectul muncii ca un mecanic care aruncă nervos cu cheia franceză în radiator.
Embed from Getty Images
Dar fotbalul era chitit să se întoarcă acasă cu o zi înainte de data preconizată. Același Perisic sare ca personajele din Legendele Olimpului la cap în minutul 109 la o minge pe care 99,9% dintre fotbaliști ar fi declarat-o pierdută la autorități. Nu doar că recuperează, ci pasează perfect pentru Mandzukic, care îl trimite la semințe în Bristol pe Pickford, rupe colțul lung și dă stingerea brusc în barurile de pe cel puțin două insule mari de pe planetă.
Embed from Getty Images
Acum nu vrem să spunem că traseul Angliei până-n semifinală ar fi fost ușor, că-i totuși Campionat Mondial de fotbal, nu Cupa Micul cel mai lung, faza pe sate. Dar ceva ne spune că România aia pe care-o știm noi, cu Chipciu și Stanciu și Apără Tătărușanu, ar fi reușit o performanță similară pe un tobogan cu Tunisia, Panama, Columbia și Suedia. Mai ales că pe columbieni i-am luat întotdeauna broșe pe rever, iar cu Suedia aveam de recalculat niște datorii. Nu vorbim despre Belgia, că englezii și-au luat cănac în grupe jucând cu mâna la fasole și mizând pe faptul că vor câștiga Mondialul mergând pe un traseu mai ușor. Bă, ce să zicem, bună strategie. Măcar ați evitat Brazilia.
Pe de cealaltă parte, Croația e cea mai mică țară care ajunge în finala Campionatului Mondial, iar Luka Modric va fi cel mai năsos câștigător al Balonului de Aur. Ne recitim cu și despre fotbal duminică, spre seară. Hai ai noștri.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
În următoarea cronică citești despre:
Duminică, 15 iulie
Marea finală
Franța – Croația (18:00)
Despre Andrei nu se știu foarte multe lucruri, însă este cert că e atât de pasionat de fotbal, încât legenda spune că și-a trăit jumătate din viață în mașină, pe drumurile dintre stadioanele din țară și nu numai. Ultima dată a fost văzut în fața televizorului, așteptând cu interes momentul în care nu va mai avea cum să ia peste picior fotbalul de la noi.
