La așa zi liniștită, era cât pe ce să îl luăm pe juniorul Filip Jianu la un conglomerat de vreo 1000 de cuvinte pe tema meciului său de azi, câștigat în două seturi cu un mic englezoi, posesor de wildcard. Îl mai lăsăm însă câteva tururi, ca să nu îi stricăm pe ăștia tineri. Nu de alta, dar o să creadă că ajungi în cronici doar cu o victorie în primul tur la Wimbledon-ul juniorilor. Totuși, recitalul de strigături „Ușoareee, Filipe” și forehand-ul cu care-și trimite în ședințe de terapie colegii de la Liceul ATP ar fi fost numai bune ca să acoperim cântecelele greierilor ce azi au stat cuminți prin iarbă într-o zi de tenis cât se poate de benignă.
Englezii nu-s români (v-am avertizat că în cronicile astea veți avea parte de analize socio-politice remarcabile, iată un exemplu), că ar fi făcut azi o punte cu ziua liberă de duminică și ne trezeam direct luni, ca să o ducem pe Coco Gauff la tăierea pe care o tot anunță unii și pe care o tot propovăduiește colegul Meșter pe la toate colțurile de stradă.
Apropo, dacă vedeți un nebun pe stradă urlând victoria Simonei Halep, nu vă faceți griji: apropiați-vă cu grijă, dați-i o mașină să o testeze și e posibil să vă alegeți cu niște poze mișto și vorbe bine alese.
Revenind însă, a fost o zi ca și cum nu ar fi fost, singurele victime notabile fiind Kiki Bertens și iarba de pe fundul terenurilor. E înduioșător câtă grijă au englezii de iarbă. Dar când chiar ar putea face ceva pentru ea, preferă să îl chinuie pe Tsonga cu episodul 18472 al dramei cu accente de film horror românesc „4 luni, 3 săptămâni și 18 slam-uri”. Și nu doar pe Tsonga:
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Rafael Nadal – Jo Wilfried Tsonga: 6-2, 6-3, 6-2
Mi s-a părut mereu foarte urât gestul unora de a spune „din păcate, m-am născut român”. Ăștia clar sunt oamenii care nici măcar nu se gândesc prin ce-ar fi trecut dacă, în același timp, ar fi avut ghinionul să fie Jo-Wilfried Tsonga, să aibă naționalitate franceză și să se nască și să joace tenis în aceeași eră cu ăia mari pe care nu-i poți da jos nici măcar cu ridul. Imaginați-vă câte dulapuri cu trofee ar fi avut Tsonga dacă avea norocul să joace într-o altă perioadă. Nu una anume, ci pur și simplu alta.
Embed from Getty Images
Nici nu începuse meciul de azi și lui Jo i se citea deja pe mufă fatalismul pe care îl deprinzi în anii grei de dat târcoale unui Big Four format din patru cerberi ce biciuie circuitul ATP încă de pe vremea când românii încă aplaudau cel mult intrarea autocarelor în autogară. Băiatul ăsta e unul dintre cei trei oameni încă în viață care au bătut toată trupa de umoriști-killeriști Big Four în vizitele de la turnee de Grand Slam. Și, alături de David Nalbandian, retras la matcă, singurul din lume care a bătut trei dintre ei în cadrul aceluiași turneu. Sigur, asta îl ajută doar ca să aibă o pagină șmecheră pe Wikipedia, că altfel, om normal fiind, ai zice că decât să tot fi unul dintre ăia care a făcut, dar nu a desfăcut, mai bine ți-ar scrie numele pe vreo tavă de Grand Slam.
Embed from Getty Images
Evident că totul e pe nepotisme și pe relații de familie în tenisul ăsta. Uitați-vă la Rafa Nadal, de exemplu, care profită mișelește de relațiile pe care și le-a făcut cu rudele sale, zeii tenisului. Apropo de zei: pentru rolul de miel jertfit, pe Tsonga l-a recomandat părul creț, privirea blajină și un joc plăpând din care s-au născut tot atâtea șanse de break câte am avut și eu și voi uitându-ne la meciul ăsta.
Este foarte important să remarcăm o cădere cruntă de formă a lui Nadal în ceea ce privește serviciul al doilea. Rafa a ajuns în meciul ăsta jos de tot pe procentaje, undeva pe la 95%, adică 19 mingi câștigate din 20 jucate. Așa că putem fi siguri că, pentru Rafa, povestea cu „îi place mai mult pe zgură” e doar un pretext pentru faptul că la Roland-Garros își termină meciurile ceva mai repede decât la Wimbledon. În rest, de aici nu se vede absolut nicio diferență.
Embed from Getty Images
Roger Federer – Lucas Pouille: 7-5, 6-2, 7-6(4)
Ce sentiment înălțător e să îl vezi pe Federer în echipamentul ăla alb, de-l face până și pe Cocolino să lăcrimeze și să-și pună ochelarii de soare peste ochii îmblăniți. Sunt sigur că de-a lungul istoriei turneului de la Wimbledon au existat mulți cârtitori și au blestemat în frunze de ceai povestea cu echipamentul complet alb, dar cine s-ar fi gândit că găselnița asta a englezilor va fi de fapt calea spre repurificarea mantiei Regelui? Vezi, Uniqlo? Vezi că ai și ață albă, nu doar cârpe de șters mobila pentru care nici clorul nu mai poate fi salvarea?
Embed from Getty Images
Mă uit câteodată prin lume și văd oameni care, la distanță de 101 titluri de la intrarea lui Federer în tenisul profesionist, pot spune fără să le plece limba din gură și fără să le cadă laringele-n stomac chestii de genul „Meh, Roger nu a luat azi cele mai bune decizii”. Nu știu în ce context aș putea emite judecăți pe marginea felului în care Federer execută un plan de meci, pentru că primul instinct e să-mi spun „dar nu e oare posibil ca ceea ce face acum să fie de fapt strategia lui pe termen lung pentru a ajunge la 150 de titluri?”. Și indiferent dacă ar fi să judec un rever ieșit trei metri din teren sau momentul în care ratează un turneu pentru că nu l-au trezit gemenii să plece la aeroport, tot mi-aș pune întrebarea asta și nimeni nu mi-ar putea spune că e o aberație totală să gândesc așa.
Sigur, Pouille e băiat muncitor și are toate șansele din lume să mai bifeze multe înfrângeri la Roger. Dar în ziua de azi, o semifinală la Australian Open nu te face zmeu, așa cum nici un procentaj de 50% la primul serviciu nu îți aduce primul set, chiar și-atunci când Roger e în momentele lui de joc în care te lasă pe teren până la clasicul break făcut la 6-5. În rest, s-a muncit frumos, iar Roger a scos pe alocuri din colecția personală niște lucrări care ne-au demonstrat că acidul hialuronic chiar are efecte asupra ridurilor.
S-a continuat regulamentar, exact cum ne învață socialismul francez: să fim cetățeni buni și să bifăm toate etapele birocratice ale unui meci de tenis. Am avut un prim set cu senzații de echilibru, un set doi scurt care să țină loc de pauză de masă, iar la final de program un ultim puseu de suspans mimat, cu tiebreak câștigat la 4 de către Roger și cu rupt ușa către optimi. Nu ne așteptam deloc la asta. Nu, nu.
Begu/Niculescu – Han/Kalashnikova: 6-3, 3-6, 6-0
Ați citit-o aici prima dată, chiar înainte să o spună CTP-ul și să facem mișto de el că iarăși a scăpat hățurile prin paginile de dicționar unde se află arhaismele: într-o zi cu Irina și Moni sănătoase și vreme bună pe ogor, cuplul tradițional Begulescu poate mânca ciorbă de burtă din cupele pe care le primesc dublistele la Wimbledon. Mai ales că Moni a mai fost acolo și știe cum e să inhalezi îndeaproape izul de pământ călcat cu șenile pe care se joacă în ultima zi a turneului.
Embed from Getty Images
Deși a fost meci de trei seturi, treaba a fost exact atât de echilibrată cum o arată scorului setului 3. Irina e șefă de tură pe raionul de servicii și ține cross-uri diagonale până latră licuricii-n iarbă, în timp ce Moni are la fileu un pachet de reflexe cu care ar putea băga în faliment toate târgurile comunale care oferă celebrul joc de societate în care trebuie să pocnești hârciogul. Sunt multe fete de ispravă pe tabloul de dublu, dar puține dubliste de carieră oferă combinația de energie pură pe care o cară Moni în traistă și jocul de Top 50 cu accente de Top 20 pe care îl mai flutură din când în când Irina. Mai stăm deci un pic la Londra, că e frumos și jocul de dublu cât timp se-njură în românește la câte-o ramă păcătoasă.
Petra Kvitova – Magda Linette: 6-3, 6-2
Ăștia care vă știți în stare de a spune în public că nu sunteți topiți după Petra Kvitova, să vă luați de mână cu cei care îmi băteau azi noapte în ușă ca să îmi spună că nu am scris despre meciul lui Goffin și să remarcați că ăsta – fix ăsta – e singurul rând despre victoria lui Ashleigh Barty și eliminarea lui Kiki Bertens.
Chiar dacă de la Wimbledon-ul luat în 2014 nu a mai prins prin Londra săptămâna cu iarbă tocită, Petra stă cuminte și aparent binedispusă pe sub radar și are un an foarte bun în care nu doar că a scăpat de beteșuguri, dar a și pus de titluri la Sydney și Sydney, finală la Australian Open și încă o finală printre insulele artificiale ale bogaților din Dubai. De cealaltă parte a fileului, marea performanță a Magdei Linette era deja atinsă înaintea meciului cu Petra, după ce poloneza a croșetat în premieră victorii pe iarba grand slam-ului londonez, chestie care nu i se mai întâmplase pe iarbă din copilărie, pe vremea când a reușit să clădească singură trei căpițe de fân. Da, dom’le, asta înseamnă să reușești în viață, dar să îți dorești și mai mult de la cariera ta.
Embed from Getty Images
Sigur că Magda are de fapt un an bun. Unul în care, printre altele, a fost protagonista unui titlu fabulos pe acest site, la finalul unui meci pe care l-a pierdut cu Halep la Roland Garros. Dar să ai nume flexibil nu e de mare ajutor când dai peste Petra și când Petra dă peste tine cu forehand-ul ăla ce-ar fi o soluție excelentă chiar și la un #bottlecapchallenge. S-a terminat totuși simplu și rapid, cu perspectiva unui meci pe central între ea și localnica Johanna Konta. Și vă mai plângeți că lunea-i greu?
Serena Williams – Julia Görges: 6-3, 6-4
Analizând ca un fin cunoscător programul de azi, mi-am zis că o las pe Kiki Bertens să-și trăiască liniștită victoria din meciul cu Strýcová și să stau mișelește, ca o hienă, în poarta terenului pe care joacă Serena, așteptând o eventuală înfrângere și o oportunitate de a da titluri meșteșugite pe o înfrângere.
Ce știam e că, în 2019, Serena abia a pus de 14 meciuri înainte de Wimbledon. Dar ce știam chiar mai sigur e că dacă pariez eu pe rezultatul vreunui meci de orice fel, din orice disciplină, rezultatul e profund pe dos. Și asta nu e tot. Asta s-ar numi ghinion în formă simplă. În cazul meu, rezultatul e fix inversul posibil și combinat al ambelor bănuieli pe care le aveam. Așa că după ce Serena a bătut la Julia, iar Bertens și-a luat cocoașă în meciul cu Strýcová, am zis că a lu’ Williams merită urmărită și în partida de dublu mixt pe care a jucat-o cu Andy Murray.
Cinste oamenilor falnici care țin probele de dublu mixt la turneele de Grand Slam. Ne știu sfinții și medicii cardiologii că după zilele în care ne stă inima de 10 ori pe oră la meciurile Simonei, avem nevoie de telenovele de umezit ochii. Oamenii ăia care ne aduc în case partide de dublu mixt sunt fix ăia de care promit combinații idilice la alegeri: politicieni cu creier în guvern sau trafic și aer curat în același timp. Urmăriți-i, ei sunt viitorul!
Embed from Getty Images
Treaba de la dublu mixt începuse promițător încă din partida Serenei cu Görges, care nu a jucat neapărat prost. Fata Bavariei s-a trezit pur și simplu într-un scenariu clasic copilăriei oricăruia dintre noi. Mai țineți minte când eram mari baștani în fotbal pe strada noastră, dar de două ori pe an apărea verișorul lui Ionuț de la 4 și băga ăla lecții de la înălțimea ghetelor cu crampoane din cauciuc și a tricoului cu Del Piero primit de la bunică-sa din Lugoj? Acolo se termina supremația și îl lăsai pe ăla să-și facă de cap pe tarlaua ta, cu speranța că nu îl ține mult și cineva îl ia de guler și-l duce acasă, să stea cu mătușa și unchieșul, dacă tot au bătut drumul până aici.
Deci Serena nu pleacă acasă și bine face, iar ziua ne-a adus bonus și meciul de dublu mixt cu Murray, chestie care s-a dovedit o rețetă la fel de bună ca aia care include frișcă și căpșuni. Hăhăială cât cuprinde, o Serena care e competiție nedreaptă pentru orice fată din afara topului 20 și pentru orice domn din afară topului 100, plus niște amintiri de pe vremea când Murray avea încă picioare bune. A fost un 6-4, 6-1 sec pentru cuplul Murrena, iar sărmanii Andreas Mies și Alexa Guarachi se pot gândi cu speranță sinceră că Andy revine într-o formă perfectă în circuitul ATP și lasă intactă liniștea de vacanță din turneele de dublu-mixt în favoarea reocupării onorabilei mențiuni cu diplomă pe care o primește primul sub linie în era Djokovic – Federer – Nadal. Am scris în ordine alfabetică, nu urlați. Jesus!
Sloane Stephens – Johanna Konta: 6-3, 4-6, 1-6
Dacă în general oamenii normali tresar și transpiră în două minute echivalentul pe un an al debitului Dunării atunci când aud că trebuie să bifeze o întâlnire cu contabilul, Sloane Stephens prinde alergie când aude numele Ionuței. Atunci când într-un an calendaristic te întâlnești cu cineva care te bate de trei ori înainte de luna august, te gândești la siguranța ta și te muți într-un bloc de nefamiliști în care locuiesc în cel mai rău caz cămătari și ultrași ai ălora de la St. Pauli, nu stai să te tot cocoșească Johanna Konta pe unde te prinde. Konta, care de milă nu bătea nici covoarele când era mică.
Embed from Getty Images
Așadar, Konta și-a găsit în Sloane Stephens o clientă de harneală și nu a scăpat biciul de pe ea nici măcar la Wimbledon. Putem constata că, anul ăsta, Jo a prins la robinet apă cu vitamina Grand Slam având în vedere că după semifinala de la Roland Garros și-a lăsat prosopul la coadă și în săptămâna a doua de la Wimbledon, unde cu excepția semifinalei din 2017 nu prea are multe povești de le inventat viitorilor potențiali nepoței.
Sloane a început meciul cam cum începe oricine vrea să piardă într-un mod cât mai dureros și sadic. Lovituri la milimetru, militărie totală pe propriul serviciu, iar la final de set un break de oameni civilizați, exact când e prea 5-3 ca să poată colega să mai revină.
Doar că Jo e la ea acasă nu doar pentru că e englezoaică, ci și pentru că orice teren pe care dincolo de fileu o are pe Sloane arată de fapt ca propriul dormitor: știi că poți face orice prostie și vărsa prin pat oricât suculeț, că tot tu știi cel mai bine unde-s cearșafurile curate cu care să readuci situația la normal. Iar normalul a început să se instaureze după un game cinci lung cât toată suferința lui Stephens din precedentele trei meciuri cu Konta. Jo a băgat mâna adânc în oala cu tenis de-ăla de arătat când vin neamurile în vizită, a luat setul doi câștigând per total doar un punct peste câte făcuse adversara, iar în decisiv a anunțat că se va prezenta și săptămâna viitoare la serviciul ăsta frumos pe care și l-a găsit în capitală.
Tennys Sandgren – Fabio Fognini: 6-3, 7-6(12), 6-3
De unii jucătorii e chiar păcat să nu ajungă prin finale de Grand Slam, chiar și doar pentru că au nume atât de ofertante încât am putea găsi variante de titluri trăsnite vreo zece ani de-acum înainte. Tennys Sandgren e Măicuța Sfântă și Taica Precistă a jocurilor de cuvinte, însă mai trebuie să așteptăm până o să facem castele de cuvinte cu literele din numele lui. Până atunci, Tennys și-a servit rolul punctelor de suspensie din expresia „Dumnezeu nu dă cu parul, dar…”. Și a făcut-o în cazul unui Fabio Fognini care astăzi a decis să-și îmbrățișeze a doua natură de maniac și să patineze vocal pe aleile minții cu o ieșire nu în decor, ci direct în pădure.
Zona în care jucătorii de tenis pot fi amuzanți fără să fie morminte e foarte largă. Cu toate astea, Fognini a reușit cumva să iasă cu ambele picioare din ea și să ne facă ne uităm altfel la un meci în care intrase în calitate de cap de serie și a ieșit în calitate de cap sec.
Nu-i nimic: Tennys a știut să primească voios și cumpătat bilete pentru săptămâna a doua de Wimbledon, după ce tot anul și toată viața a stricat perechi de pantofi prin calificări de Grand Slam-uri și turnee jucate prin satele lui Coșbuc.
Embed from Getty Images
De basculat luni la Wimbledon:
- 15:00 R. Nadal – J. Sousa
- 15:00 R. Bautista Agut – B. Paire
- 17:30 N. Djokovic – U. Humbert
- 18:30 R. Federer – M. Berrettini
- 13:00 A. Barty – A. Riske
- 13:00 E. Svitolina – P. Martic
- 14:15 K. Muchova – Ka. Pliskova
- 15:00 S. Williams – C. Suarez-Navarro
- 16:15 S. Halep – C. Gauff
- 17:00 J. Konta – P. Kvitova
- 13:00 Rojer/Tecău – Gonzalez/Zeballos
- 19:30 Olaru/Skugor – Tiafoe/V. Williams
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
