Frați, surori, într-un cuvânt supraviețuitori, permiteți o cronică normală. Obișnuiam să scriem aici cronici nebune, ba chiar asta ni se cere. Dar nebunia are astăzi o cu totul altă definiție și, prin comparație cu lupta-n iarbă a Simonei, tot ce-avem în jurul nostru arată fad, liniștit și previzibil. Putem totuși sublinia mai mult ca niciodată nevoia pe care o avem în România pentru un sistem de sănătate foarte bun.
Astea sunt după-amiezile în care tensiunea din capilare ar putea ține loc de infrastructură de încărcare pentru mașinile electrice. Astea sunt zilele de vară în care căldura de afară devine răcoare în comparație cu cazanul de smoală în care ni se mișcă ochii la fiecare minge. Astea sunt zilele în care, după un așa meci, ne-ar trebuie o revizie tehnică totală și un schimb de plămâni și laringe. Inima? Da, acum tuturor ne-ar prinde bine și-o inimă nouă, dar de asta se poate ocupa Simo. A ei e mare și ajunge pentru toți, până-n fund la taxatoare.
Embed from Getty Images
Până să cădem în cuvinte mari, dar totuși prea mici, să intrăm în pâinea cea dulce cu care azi era să ne înecăm, dar care până la urma e sățioasă și ne ține la fix pentru semifinală.
Încet, încet, începem să înțelegem ce înseamnă să mergem după Halep prin turnee: am plecat de-acasă cu o păturică și șosete pentru câteva zile, iar acum suntem mutați cu totul pe gazonul oamenilor, avem planuri până-n ultimul weekend pe iarbă și șampanie pusă la rece preventiv, ca să nu ne ia cupa aia prin surprindere și să fim nevoiți să bem ceai, ca toți ieșiții din Europa.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Simona Halep – Shuai Zhang: 7-6, 6-1
Când Simo se va lăsa de tenis – bineînțeles, neapărat și obligatoriu după ce câștigă toate Grand Slam-urile pentru care am trimis-o noi în circuitul WTA, fata noastră are un viitor luminos în domeniul cercetării. O văd studiind dezvoltarea abilității individuale de a visa conștient și de a gestiona psihologic zilele și nopțile în care subiectul este urmărit de coșmaruri.
Îmi imaginez ședințe în care, ca pacient, mergi la Dr. Simo și îi spui că nu mai ai nopți liniștite după ce l-ai văzut pe Viorel Lis sărutându-și tandru și apăsat partenera studentă. Odios, într-adevăr. Dar Dr. Simo e medic bun și lucrează cu puterea exemplului, cea mai bună modalitate de a vinde decizia corectă. Și o scoate din dulap pe Shuai Zang în variantă hologramă, îți pune în casca de realitate virtuală sfertul de finală de la Wimbledon 2019 și începi să te vindeci.
Embed from Getty Images
Prima dată ți se desfășoară în fața ochilor momentul de la care s-a pornit, cu meciurile anterioare cu Zhang, prin2016, când Simo lua bătălii crunte de la sora Shuai Lalalalai. Bătălii cu strigături și condimentate pe alocuri cu răceli și alte probleme de sistem pe care statistica le uită, c-așa-i statistica. Și un total de game-uri cu care Simo abia ar fi adunat de-un set amărât.
Urmează dureri și zbateri în lumea virtuală, iar apoi se termină agonizanta noapte și dintr-un colț se văd zorii zilei cum se vede forehand-ul lui Nadal atunci când ești pe locul 154 și nimerești cu el în primul tur la Roland Garros. O căruță de șuturi basculate în același 2016 la Beijing (0-6, 3-6, Shauilalalaaoleu) și trezirea în iarbă. Într-o simfonie de greierași și de panseluțe călcate de încălțări scumpe, demonii au tendința să se ascundă sub fustiță, ca mingea luată pentru un eventual serviciu al doilea.
Embed from Getty Images
Atunci o auzi pe doamna doctor Simo: “Ai grijă, de-abia acum începe, până aici a fost doar introducerea”. Iarbă, frumos, și totuși atât de dureros, de parcă atunci când calci pe firele alea scumpe îți calci pe propriile burice ale degetelor. Dar nu există trezire din coșmar fără transpirație și luptă, iar demonii nu pleacă pentru că trebuie să prindă metroul la prima oră. Îți aranjezi rochița albă, îți potrivești cozorocul și te arunci cu racheta-n vânt la ciomăgeală, trăind în primă fază exact momentele care transformaseră totul în coșmar: cădere, neputință, nedumerire și o tonă de alte ne-uri. Plus un 1-4 pe ecranul din colțul terenului. Deja începi să te gândești că Dr. Simo face mișto de tine: “Mi-a pus casca asta pe cap, îmi spală creierul și ies de aici mai troglodit decât am intrat. Halal jucătoare a fost și asta, un singur Grand Slam până la 27 de ani!”
Dar îi auzi în depărtare glasul mieros și te scufunzi într-o stare latentă: “You came here relaxed, you just wanted to enjoy your game. You felt no pressure”. Fix pe când în laterale apărea o halcă de Nimbostratus în care mai că te-ai fi înfundat în somn, Dr. Simo ridică tonul și te trântește de glezne: “Alo, alo, gata cu relaxarea, că n-am venit aici să le călcăm ăstora iarba degeaba. Ăsta-i momentul. De aici cască ochii și strânge mânerul ca pe tubul pastei de dinți, că dă asta tare pe rever”.
Embed from Getty Images
Știe Dr. Halep, tinere. Știe pentru că e de-acolo, din filmul ăsta. Iar dacă n-ai avea casca aia pe ochi, ai vedea și cum în frunte i-au crăpat niște șanțuri, indicatorul internațional al momentului în care urcă pe adversare cu trotineta. Știe că 1-4 e doar momentul ăla de la care nicio revenire nu e mai dulce: nici nu e ceasul mingilor de set pentru adversar, dar e și punctul din care o întoarcere n-are cum să lase întreagă mintea adversarei, care nu mai rămâne capabilă să producă nici măcar o omletă, darămite o semifinală de Wimbledon.
Sfatul medicului e așa: la 1-4 și serviciul tău, pui în lupta cu coșmarul șase momente de „egal-40”. Așa, cât să-l faci pe Radu Banciu să spună de șase ori că „plevăzusem ațeastă cădele pentru că psihicul Simonei efte cum efte”. Se face 2-4, și demonul începe să își dea ochii peste cap în ritmul în care ies mingile Zhangului în aut. Pe partea noastră de teren se cam zboară stânga-dreapta cum n-om avea noi veci flotă de F-16. Pe-aici nu se trece, nu se cade și nu se face break. Dar se face tiebreak.
Embed from Getty Images
N-avem noi inima pentru jocuri liniștite atunci când când din iarbă sar smocuri de sudoare, iar demonii privesc învrăjbiți spre țărână. Că om mai avea nevoie și de iarbă, da’ să-i vezi pe britanici câtă nevoie au. În tiebreak e cu nervi. Dar cu nervi încarcerați. Adică nu cu nervii ăia cu care izbim racheta de straturile cu iarbă englezească, pentru că nu vrem să ne trezim cu cerberii englezi plimbându-ne voioși pe lângă pernă o amendă de vreo 10.000 de dolari, cât o lună de chirie în Cluj. Nu ne permitem și ne ținem de plan: două palme apăsate în piciorul stâng și 10 forehand-uri la nervi în mingea care obligatoriu se retrage supusă în colțul terenului. Nu contează care, colț să fie. Și tușă, dacă tot am ajuns aici. Cu toții ne place tușa, cum ar fi zis Vio dacă se făcea jucătoare de tenis.
Se câștigă primul set și se admiră izbânda. Se vede soarele care răsare în spatele nostru, din demon ies fum și onomatopee care trădează suferința, iar din rachetă ne zboară fâșii de lumină. Da, Am văzut multe SF-uri, tăceți naibii și păstrați-vă concentrarea, că avem de povestit un final aici.
Embed from Getty Images
În setul al doilea, totul se desfășoară alert. Dacă acum câteva minute părea o naștere grea și respiram greu, acum de-abia respirăm din cauză că trenul a prins viteză și ne smulge dinții dacă încercăm să deschidem gura. Practic, Dr. Simo ne vindecă de coșmaruri și de demoni, dar ne dă trotil la plămâni. Fie ce-o fi, mergem mai departe. Game-urile se adună consecutiv, rapid și pe nesimțite. În ritm amețitor care te face să ai impresia că în setul al doilea ne uităm la alt sport care are aceleași reguli și cu totul alte combatante. Și, în final, se aude doar un înfundat și sincer Crash, Boom, Zhang. 6-1, scor pentru care acum o jumătate de oră am fi dat jumătate de inimă, dar pe care în final l-am primit gratuit. Troc halepian: noi nu punem întrebări, ea ne livrează pachete.
Embed from Getty Images
Respirăm, ne ridicăm sfârșiți de pe marginea fotoliilor și în final continuăm cu toții. Noi să îi spunem că e specială, ea să fie specială. După care revenim la cronici, că nu e gata lumea. Abia începe. Calea nu Elina niciodată când vorbim de un Grand Slam.
Embed from Getty Images
Tecău/Rojer – Cabal/Farah: 4-6, 6-3, 7-6(8), 4-6, 9-11
Când se ajunge în sferturi pe tabloul de dublu masculin, nu mai e loc pentru dubliști ajunși în teren din întâmplare. Nu, nenică, rămân pe câmpia cu fileu echipele în care X știe despre Y nu doar dacă îi plac sau nu sarmalele în foaie de varză de viță de vie, ci chiar și ce textură trebuie să aibă foaia, cum trebuie să fie închisă sarmaua și dacă smântâna trebuie să fie la temperatura camerei sau proaspăt scoasă din frigider.
Despre Horia și tovarășul JJ știm deja că le curge sângele prin vene în același ritm și la aceleași cote fluviale, însă nici vlăjganii columbieni cu care și-au împărțit voleuri la fileu nu sunt deloc străini unul de celălalt. De altfel, Cabal și Farah au fost cam în toate finalele în care puteau ajunge în acest an și au bătut nume de tot felul peste tot pe unde și-au parcat rachetele. La Sydney au pierdut finală, la Rio au jucat semifinală, de la Barcelona au luat toată zgura pe încălțări plus trofeul, s-au dus la Roma unde și-au continuat ravagiile, au pus de-o semifinală la Roland-Garros și au gustat cu poftă și din iarba de la Eastbourne, de unde au luat rapid trofeul, ca să aibă timp să ne facă nouă nervi astăzi. Practic, vorbim de băieți ocupați și, chiar dacă nu sunt favoriți pe hârtiile organizatorilor, de un cuplu mai distrugător decât orice duo de fundași centrali pe care i-a avut Dinamo în istorie.
Embed from Getty Images
După două seturi în care toată lumea s-a ținut de serviciu exact așa cum te învață bunicii să faci, povestindu-ți ce greu era să ai serviciu bun pe vremea lor, în setul 3 s-au parcat tunurile în gura fileului. Horică și-a tras pe umeri mantia de Bate-i Man, l-a luat de-a dreapta lui pe J.J Robin și dă-i winnere cu precizia cu care se șterg geamuri pe Stația Spațială Internațională. Niciun break, că la dublu e treabă de băieți serioși, iar în tie-break ne-am strâns bucățile de liniște pe care le aveam împrăștiate după meciul Simonei, le-am pus într-o cutie, le-am aprins cu carbid și dă-i!, încă o rundă de artificii. Un 10-8 care făcea 2-1 pentru ai noștri dar nu, încă nu era victorie, că la Wimbledon o ardem arogant cu trei din cinci seturi.
Când treaba mergea bine și ne gândeam că spectatorii de prin Columbia își dau seama tot mai bine că unul din neamul lui Horică le-a dat la Mondialul din ’94 un gol în care mingea a venit în poartă cu zăpadă pe ea, Cabal și Farah ne-au stricat petrecerea cu un break la 2-2. Necazul nu părea a fi neapărat de break, cât de faptul că, de ambele părți, game-urile de serviciu erau în dubiu cel mult până la ultimele două puncte, încheiate aproape invariabil cu ași sau servicii nereturnate. Totuși, Horia și Rojer au prins bilete în față, acolo de unde se dau smash-uri și se trimit mingi pe alte terenuri din complex, și au tras 15 minute de ultimul game pe serviciul advers, la 5-4. N-a fost ca la ruleta rusească și din 5 mingi de break și opt situații de egalitate s-a ales doar șansa unui decisiv în care ne-am lăsat printre cuvinte grele și tensionate chiar și ultimele șanse de mântuire pe teme sportive.
În decisiv, băieții care ne plimbă speranțele pe la turnee din orașe cu pretenții au făcut legea pe propriul serviciu și au amenințat constant cu ordonanțe de urgență serviciul columbienilor. La 5-4 pentru Horia și Rojer au apărut de pe front și două mingi de meci care s-au dus pe apa pe care au venit cu viitura, la 7-6 a mai zburat pe geam încă o șansă de a închide meciul, după care zeii tenisului au decis că prea au vorbit toată ziua română și s-au luat de mână cu columbienii, care au făcut break la 9-9 și meci în game-ul următor.
În celălalt meci de dublu care ne interesa, cel al fetelor Monica și Irina cu Strýcová și Hsieh, nu s-a vorbit românește decât o oră și ceva, timp în care Barbora și-a desăvârșit opera zilei de marți – începută ceva mai devreme -în care și-a lăsat punga la coada semifinalelor de la simplu. Simo nu rămâne însă singură prin cartierele bogătașilor londonezi, pentru că Raluca Olaru se ține de treabă și a intrat în sferturile de la dublu mixt. În echipă cu Franko Škugor, Ralu i-a trimis pe Rosolka și Mektic să prindă rata de ora 9 către o vară liniștită și fără grija fazelor elitiste de la Wimbledon.
Elina Svitolina- Karolina Muchová: 7-5, 6-4
Nu degeaba se tot fandosesc englezii și ne amintesc că Wimbledon-ul se joacă pe o „suprafață vie”. Nu doar că e vie, dar are și ceva mai multă grijă de tradiție , favorite și ratinguri decât a avut zgura franzujilor certați cu nocturna și acoperișul. Dacă lultimele zile de Roland Garros arătau pe tabloul feminin ca o continuare a turneului de juniori, pe rămășițele de iarbă cu care ne distrăm mâine și poimâine au rămas fetele serioase, care nu doar că au zis înainte de turneu că vor, dar au dovedit că au și făcut.
Totuși, gândurile noastre se îndreaptă către Gaël Monfils, care a găsit cea mai deșteaptă variantă prin care să stea și el la Wimbledon mai mult de trei zile zile. Neică, ia-o pe Elina de nevastă, faceți nuntă mare și frumoasă în niște story-uri pe Instagram și dacă s-o ajunge vreodată la un eventual partaj, poate îi iei jumătate de semifinală de Grand Slam.
Embed from Getty Images
Până atunci însă, Elina a atentat cu mare tupeu la nutrețul colegei de partidă, revenind în meci de la 1-4, exact cum a văzut ea că se face ca să îți ții fanii la 220. De altfel, probabil că Muchová nu știe cu precizie nici măcar la ora la care vorbim ce i s-a pus în tenis când mai avea doar două game-uri pentru a-și trage în sacoșă primul set și cu siguranță nu a scris un raport foarte amplu nici în privința setului doi. A avut și acolo un tradițional 2-0 cu break, a mai avut minge de break la 2-1, iar la finale are o întreagă lună iulie în care să stea pe fotoliu și să și admire tot ce-a avut. Setul al doilea s-a terminat 6-4 și Svitolina se pregătește cu sârg de ziua în care nu va mai fi drăguță și frumușică. Adică joi. Pentru că toate astea care joacă cu Simona prin semifinale devin brusc urâte. În cazul unora sentimentul e temporar, în cazul altora e permanent. Stă în puterea Elinei să decidă ce vrea de la viață și de la vecinii români în restul carierei sale.
Serena Williams – Alison Riske: 6-4, 3-6, 6-3
Serena Williams este o jucătoare de tenis americană născută în anul 1981, în Saginaw, Michigan. Ea a câștigat 23 de titluri de Grand Slam și este patroana din umbră a întregului circuit WTA, cu care din când în când se mai joacă și îl pune la somnic atunci când are ea impresia că circuitul WTA se manifestă prin crize adolescentine de revendicare a puterii.
După ce că joacă fix când are chef și la ce turnee are chef, Serena a trecut la Wimbledon pe binecunoscutul Mod Lunetă, chestie care nu e o veste bună pentru nimeni. Dacă vă întrebați de unde mai are motivație pentru încă un titlu în Londra, fiți siguri că e vorba despre instinctele materne aici: nu se cade să te întorci acasă la copil fără o jucărie: o mașinuță, o păpușă, o farfurioară cu diamante, ceva.
Embed from Getty Images
Alison a fost și ea pe iarba terenului central ca să joace rolul tensiometrului. A luat 4-6 în primul set, a câștigat în setul al doilea pe fondul unor ieșiri emotive ale Serenei la adresa oficialilor (ciudată abordare, n-am mai văzut asta la Serena niciodată, e de obicei e foarte liniștită când doarme) și apoi a luat bătaie în decisiv.
Nu a fost simplu ca o plimbare prin parc, ci simplu ca o plimbare printr-un parc din București în care e plin de țânțari: chiar dacă rămâne o plimbare, ceva rezistență fizică și psihică tot trebuie să ai.
Iar după plimbarea asta prin parc, a mai urmat una. La care Serena ne-a demonstrat că orice servă de 222 de kilometri pe oră e orez cu lapte pentru ea. Da’ cu ce să servească ăia, dragă, cu acceleratorul de particule din Geneva?
Barbora Strýcová – Johanna Konta: 7-6(5), 6-1
Nu ne poate părea rău de britanici, care mai speră la finala Wimbledon doar pentru că Serena l-a luat pe Murray în spate și îl duce cu ea la dublu mixt până unde s-o termina turneul. Totuși, în ciuda înfrângerii pe care a trăit-o astăzi Konta, există pentru ea și lucruri bune.
De exemplu, Ilie Năstase a fost condamnat la 9 luni și 10 zile de închisoare cu suspendare. Am citit titlul și mă bucuram nu pentru informație în sine, ci pentru că, în imaginația mea, grobianismul, replicile rasiste spuse fără a implica niciun neuron și ieșirile de vidanjor pe marginea unui teren de tenis sunt, în sfârșit, sancționate prin lege. Mi-am dat seama însă destul de rapid de faptul că, de fapt, Nasty rămâne cu cazier nu din cauza comentariilor cu oameni de ciocolată, ci pentru că a condus beat de două ori în aceeași zi. Tot prostie, dar în alte forme.
Embed from Getty Images
În rest, Jo a reușit performanța de a pleca acasă, deși se afla deja acasă. Strýcová nu a avut viață ușoară cu Konta, dar a știut să stea cu ranga după colțul setului unu și să bage proiectilul între spițele englezoaicei chiar când gazda se pregătea de înfulece felul doi și să cheme alți musafiri pe imaș. Niciun alt musafir pentru Konta, care a pierdut la tiebreak primul set și la mare distanță setul al doilea. Iar Jo Konta pentru noi / Este-un fel de Shuai Zhang doi.
Ne vedem și ne citim mâine. Și avem din nou ce vedea, luați de-aici listă:
De basculat miercuri la Wimbledon:
15:00 N. Djokovic – D. Goffin
15:00 G. Pella – R. Bautista-Agut
17:00 K. Nishikori – R. Federer
17:00 S. Querrey – R. Nadal
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
