Am ajuns, cu chiu, dar mai ales cu vai, și în ultima zi a turneului. Am consemnat, la plusuri, vremea bună, forehandul lui Gulbis și prezența prințeselor la finala de ieri. A, și câteva înjurături noi învățate de la Micky Buzărnescu. (Apropo de Micky, ieri s-a aflat la tragerea la sorți a tabloului de la BRD Bucharest Open. Iar când l-a auzit pe Hărădău spunând că Federația a fost mereu alături de jucătoarele românce, a pufnit-o râsul. Mi-a plăcut. De fapt, de ce să nu râdem când e de râs? De ce să nu râdem și când e de plâns, la o adică?). Iar la minusurile din acest an, avem așa: eliminarea lui Federer, prezența lui Isner pe pământ și, nu în ultimul rând, absența fetelor noastre din săptămâna a doua. Mumă pentru unii, ciumă pentru alții, cel mai important turneu al sezonului a bifat și niște premiere interesante. Ia fiți atenți:
1. Wimbledonul lui 2018 a avut concurență mult mai serioasă decât în alți ani. Deci nu doar Turul Franței sau live-urile lui Rareș Bogdan de pe plajă, ci și Campionatul Mondial de Fotbal, pe care l-am acoperit de asemenea cu cronici de i-a sărit smalțul. Am prieteni cărora le-a fost foarte greu să aleagă între tenis și fotbal, iar indecizia și frica aceasta de greșeală le-a adus numai belele: au decis nevestele pentru ei și s-a mers în mall.
2. Finala fetelor a fost, pentru prima oară, decalată din cauza finalei băieților. Trist și nedrept, mai ales că vine din partea unui grup de oameni care se mândrește cu premii egale și alte mostre vag ipocrite de feminism. Păi, cum vine asta, băieți? ”Nu, nu luăm în calcul să decalăm finalele noastre doar pentru că se joacă finala Mondialului la aceeași oră. Dar (hihi, #FunnyStoryTrueStory) la nevoie, vom împinge mai spre seara finala fetelor, dacă băieții se întind”. Vedem, nu-i stres. Have a Pimms.
3. Soare, 25 de grade afară, iar oamenii noștri trag acoperișul peste Terenul Central, la o semifinală Nadal – Djokovic. Sub hashtagul #WimbledonLogic, veți găsi și alte asemenea decizii ciudățele ale organizatorilor, care anul ăsta, mai mult ca oricând, s-au scăpat la roaba cu gin.
Iar noi chiar ne bucurăm că am apucat să-i judecăm fără rușine pe toți, vreme de 2 săptămâni, sub înaltul patronaj al prietenilor de la Porsche. Hai să mai încercăm o ultimă dată.
Aceste cronici ți-au fost oferite de:
Novak Djokovic – Kevin Anderson: 6-2, 6-2, 7-6
Există un motiv pentru care nu se fac nunțile duminică: a două zi ai treabă, deci nu poți să te prezinți la birou ca Juncker la summitul NATO. Mahmureala se tratează acasă, cu zamă, aspirine și eventual o bere pe noptieră. Și atunci, dacă admitem că nu ne putem face treaba dacă suntem rupți, de ce să avem pretenția asta de la jucătorii de tenis? Anderson a jucat, numai în ultimele două meciuri, 11 ore de tenis. Cu doi adversari complet diferiți, cu ambii până departe în decisiv.
Embed from Getty Images
Federer și Isner l-au frăgezit pe sud-africanul politicos până când n-a mai rămas din el decât serviciul 2. Cu care, sincer, nu te poți prezenta la Djokovic într-o finală. E ca și când l-ai amenința pe deputatul Mitralieră cu o praștie. Kevin și-a pierdut serviciul de cum a început meciul și se vedea de la mii de leghe că era țeapăn ca Viorica la întâlniri. Și tot ca Viorica, nu a avut nicio replică mai de Doamne-ajută. Cu două break-uri în față, Novak defila singur în concurs, ca Porsche la Le Mans. Apropo de ”alte sporturi”, Djoko e un mare fan fotbal, deci nu avea cum să rateze finala din Rusia, vă dați seama. Și cum își întindea el tentaculele pe teren precum plodu’ prin Noriel, ne-am dat seama că băiatul ăsta nu se antrenează omenește. De fiecare dată când îl vedem prin lounge-ul jucătorilor, ăsta face stretching. Probabil că atunci când n-are chef să se antreneze cu racheta sau când e urât afară, se apucă să facă stretching și trece antrenamentul ca făcut. Nu poți ajunge la mingile alea, în șpagat, cu burta aproape de pământ, shimonosit ca Ciorbea într-o zi de luni, și să dai mingea înapoi, în picioarele adversarului. Nu poți!
Embed from Getty Images
Setul 2 n-a început mai bine pentru Anderson. Iar și-a pierdut serviciul, iar a făcut tot publicul spectator să ofteze. De fapt, haideți să vă zic cum e cu publicul ăsta de la Wimbledon. Când meciul atârnă, în clar, într-o anume direcție, ei se apucă să țină cu pierzătorul și să urle ca apucații toate micile reușite. Sunt ca UDMR-ul, dar pe invers. Așa se face, băi! Și adevărul e că îți dai ușor seama de cât GPL au băieții ăștia înalți în rezervor după câți ași dau. Altminteri mașinării, în setul doi Anderson n-a dat decât un singur as.
Embed from Getty Images
Trebuie spus, însă, că blondul ăsta din Johannesburg nu mai e deloc jucătorul de acum 3 ani, când făcea tur 4 la Australian Open și era mândru de serviciu lui. Nu nu. Acum are de toate, mai puțin experiența finalelor. Dar adaugă și acolo material, nebăgat în seamă de nimeni. Spre deosebire de copiii cu ochii albaștri care reped jurnaliștii, promit luna de pe cer și întârzie la antrenamente, Kevin este o gură de aer proaspăt.
La 2-0 la seturi, transmisiunea de la Wimbledon s-a întrerupt pentru un Live din casa Federerilor.
Mirka: “Ia zi, cât e la Kevin?”
Fed: “E condus cu 2-0”
Mirka: “Mda, e ok, ultima oară a revenit de la scorul ăsta”.
Embed from Getty Images
Înainte de finală, Anderson stabilise deja un nou record la Wimbledon: 332 de game-uri jucate la o singură ediție a turneului. În cazurile astea, oboseala se simte, de obicei, în picioare, iar Djoko înțelege asta mai bine decât oricine, așa că l-a supus pe sud-african la numeroase suplicii prin mingi joase și slice-uri agresive. Underdogul a răspuns pe măsură, semn că mușchii se mai relaxaseră în setul 3, iar adrenalina de final i-a putut da un brânci serios spre un joc mai solid. Dar fix când Kevin începuse să-și țină serviciul, Djokovic a avut trei game-uri la rând în care a servit fără să piardă vreun punct. Dumnezeul jocului la retur servea nemilos, așa că s-au suprapus numai bine jocurile celor doi, în primele 6 game-uri.
Embed from Getty Images
Însă nu e finală (sau meci cu miză) fără scenele de adolescent tracasat și neînțeles ale lui Novak. Mai întâi, după un raliu în care cineva a strigat “Aut!” complet aiurea, s-a întors spre tribune și i-a îndemnat prietenește să shut the fuck up. N-ar fi fost mare lucru dacă ieșirea nu s-ar fi produs taman în direcția Ducesei de Cambridge și a viitorului rege al Marii Britanii. Două puncte mai târziu, a trimis bezele ironice către o anume parte a tribunei care cine știe ce i-a mai făcut. Asta se întâmpla spre finalul setului 3, când Djoko a făcut două duble greșeli, apoi una de picior și a fost nevoit să salveze 3 mingi de set. Se mai enervează omul, deh, că doar nu-i din ferraille.
Embed from Getty Images
Intrați în tiebreak, am început să sperăm și noi la o finală. Kelsey Anderson aplauda mai înflăcărată ca de obicei, iar Marinică Vajda începea să aibă ceva emoții. Emoțiile sunt bune, iar tenisul e frumos, spunea Roger Federer prin iarnă, la Australian Open. Dar și speranța asta e ca mușcata roșie – dacă n-ai grijă de ea, îți moare sub nas. Djokovic a făcut două mini-breakuri, a urcat degrabă la 4-1, iar șansele noastre la un set patru au sărăcit spectaculos. Ca Boris Becker, știți voi. De altfel, după ce că-i pământit și nu mai știe cui a vândut trofeele de la Wimbledon, Boris e suficient de acru încât să dea din casă lucruri pe care n-ar trebui să le dea din relația sa cu Djokovic. A, și adăugați mojic pe lista asta.
Așadar, iată-ne din nou aici, cu vechiul nou campion de la Wimbledon. E tot ăla care-și rupea tricoul de bucurie și care accepta cu zâmbetul pe buze înfrângerea și-și lua în brațe adversarul. Enervant și complex omul, dar bun la tenis, ce să-i faci? Djokovic este pentru arta tenisului ce este Woznioutcki pentru cea a smiorcăielii.
Embed from Getty Images
În plus, stați așa, că avem și premiere interesante care vin la pachet cu finala asta nu foarte interesantă. Este pentru prima oară când Novak îl bate în finală pe unul care n-are niciun Grand Slam câștigat, deci îi poate povesti și despre asta diseară micuțului Stefan. Și-așa era periculos Novak, dar acum, că-l vede fii-su din tribune la toate turneele, o să muște din ăștia prin circuit de-or să-i găsească bâțu.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Chung Tseng – Jack Draper: 6-1, 6-7, 6-4
Și pentru că vrem să încheiem cronicile de iulie într-o notă pozitivă, hai să vă spunem că a fost frumos și la juniori. Tema zilei a fost următoarea: nici de data asta britanicii nu au câștigat Wimbledonul la juniori. Englezii nu sunt străini de narativa ”nici de data asta”. Din 2013 încoace, de când a luat Murray trofeul și Marea Britanie a încetat cu ”Niciun britanic nu a mai câștigat trofeul de la Fred Perry încoace”, presiunea s-a mutat la copii. Se știe că ei sunt mai rezistenți și nici n-au drept de vot. Deci hai să intrăm și noi în joc.
Jack Draper, un băiat de 16 ani născut în Sutton, avea șansa să fie primul campion britanic la juniori din 1962 încoace. Daaaar, n-a fost să fie, iar presa insulară, rezonabilă și cu temele la zi mereu așa cum o știm, o să-l sfâșie mâine. Anticipăm câteva titluri:
”Taiwanez sărac și cu strabism câștigă finala juniorilor”
”Britanic mofturos pierde în 3 seturi la un copil slăbănog Made in Taiwan”
”Mai puțin plictisitor decât Henman, dar la fel de mediocru în rezultate, Draper pierde decisivul din finală”.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Încheiem aici a treia ediție de cronici pe anul ăsta. A treia, adică penultima. N-apucăm să recuperăm somnul pierdut, că vine peste noi US Openul, ultimul Mare Șlem al anului în care Porsche își rupe de la gură pentru a susține nu doar cronicile astea, ci și niscaiva cauze sociale care merită. Așadar, până pe 27 august, Vive la France, bravo nouă, pace, drilluri și iubire!
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
