Când începe un turneu important de tenis, am un fel de joc cu televizorul: îl deschid, la orele transmisiunilor, fără să știu cine joacă. E un fel de ruleta rusă. Dacă dau peste un Fognini – Schwartzman, să zicem, câștig eu. Dacă e un Anderson – Karlovic, de pildă, câștigă televizorul și-l închid. Aș prefera să-i urmăresc două-trei ore pe băieții care îmbracă în polistiren blocul vecin ori să ascult toate melodiile propuse de-a lungul vremii de România la Eurovision decât să-i văd la treabă pe Anderson sau pe Karlovic.
Am și plăceri vinovate, dintr-acelea pe care le recunoști cu jumătate de gură. Unul dintre puținii jucători pe care-i programez spre urmărire e Nick Kyrgios. Nu trageți, știu: omul e necioplit, cu noncombaturile, cu insultele, cu văicărelile lui. E chiar o performanță să-l faci pe John McEnroe să te critice repetat – și pe bună dreptate – pentru comportament neadecvat. Zilele trecute, Marion Bartoli l-a încondeiat și ea, spunând că australianul n-are ceea ce-i trebuie pentru a câștiga un turneu de Mare Șlem.
Embed from Getty Images
Are însă niște lovituri ireale, pe care le-am văzut la niciun alt jucător. Cel puțin cea în care lovește mingea printre picioare, din alergare, cu fața spre fileu – nu tweener-ul, care e cu spatele la fileu – este devastatoare. E atâta talent irosit în acest băiat, încât te lasă cu gura căscată. A ajuns între primii 20 în topul ATP fără prea multe antrenamente. De altfel, declară că-i place mai mult baschetul decât tenisul.
Și dacă Marion a rostit formule precum „etica muncii”, care i-ar lipsi lui Kyrgios, să ne referim la cel care face din efort o artă, omul pe care nu l-am văzut niciodată transpirat, deși muncește mai mult ca toți.
Eu cred că, în ultimii ani, așteptăm Wimbledon-ul mai ales pentru Roger Federer, așa cum în copilărie așteptam Crăciunul pentru cadourile lui Moș Crăciun. E greu să nu-ți placă tenisul lui: e ca și cum Sophia Loren sau Pieta lui Michelangelo te-ar lăsa indiferent. E ceva dincolo de noi în jocul lui, o frumusețe care se îndepărtează lent, totuși ireversibil.
Embed from Getty Images
Bătrânețea, în tenis, în sport, nu-i diferită de cea din viață. Mai întâi te doare un șold, când și când, mai ales când e înnorat. Apoi gemi când te apleci după o scamă și, când ajungi să o culegi, realizezi că-i o ață a covorului, aflată acolo de când lumea. Te duci după ceva în bucătărie și realizezi că privești în gol spre frigiderul deschis. Te întorci în cameră, îți amintești că voiai cafea, apoi te duci în bucătărie, deschizi frigiderul și-ți iei o bere. În loc de „Salut” ți se spune „Bună ziua”, iar la despărțire ți se urează „Sănătate!” fără să fi strănutat. La un moment dat, aud, ți se cedează și locul în autobuz. Ba chiar și-n ambulanță. Cine știe?, poate și-n dric.
Dar să nu exagerăm. La 37 de ani, Roger cu siguranță are semnele lui; și tinerețea are însă atuuri. De pildă, după meciul cu Struff, a ajuns la 29 de seturi la rând câștigate la Wimbledon. Va fi interesant să vedem cine va câștiga la această ediție, de vreme ce la final știm deja care va fi învingătorul.
De la un moment încolo, această ruletă rusă, a timpului, e cu toate gloanțele.
Articolul apare și pe site-ul autorului, www.adriangeorgescu.ro
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Se uită la tenis de aproape 40 de ani - de când a deschis ochii pe un Năstase la apus de carieră – și-n tot acest răstimp a reușit ceva incredibil, minunat și foarte greu de realizat: să nu se priceapă deloc la sportul alb. E foarte mândru de această performanță, probabil unică în România. Unii ajung, după 3-4 săptămâni de văzut meciuri, să știe tehnica reverului cu două mâini și când trebuie jucat serviciu-voleu pe iarbă. Își întreține – cu greu, căci uneori se surprinde că începe, involuntar, să se priceapă - un grad maxim de ignoranță în domeniu.
