Nu mai avem cum să scriem cronicile astea dacă nu ne trezim cu noaptea-n cap pentru meciuri, semn că ne apropiem de final. Cu noaptea și cu tenisul în cap. Aproape două săptămâni de scris și-n culcare, și-n sculare. Obo, dar a fost ok. Și e incredibil ce repede trece timpul când nu trebuie să-ți mai faci griji și speranțe că vreun român sau vreo româncă are șanse la titlu. Simona, Miki Buzz și Horia Tecău, transportorii de serviciu ai năzuințelor noastre la preamărire, au spus pas de data asta și ne-au lăsat în compania lui Radu Albot. Care nu e chiar român, dar știți voi cum e: când se face doișpe și n-ai cafea în casă, bagi și-un ness la o adică.
Și apropo de nessimțire: după ce i-am făcut galerie lui John Millman în meciul cu Djoko, de mai-mai să sară pijamaua de pe mine, iată ce face poznașul, la numai câteva ore după meci. Îi urează sârbului să câștige turneul.
Păi de-astea faci, Ioane? Australia chiar n-are nevoie de astfel de ambasadori ai cumsecădeniei, atâta vreme cât în turneu încă se află Juan Martin del Potro, adevăratul pețitor al acelui trofeu. Chiar, cum ar fi să ia Delpo titlul, la 9 ani de la primul său major, tot aici, la New York? Ar fi bine. Ar fi super. Ar fi ca și când ar veni Roger Waters la Cerbul de Aur și ar cânta ”La Chilia-n port”. Adică omul a făcut 75 de ani, deci teoretic ar fi posibil să se ivească pe-acolo, dar atât timp cât sunt alții mai obișnuiți cu concursul, șansele sunt la fel de subțiri ca încheietura lui Gilles Simon.
”Ia uite-i și p-ăștia – joacă fetele semifinale, iar ei tot de băieți vorbesc”. V-aud, v-aud. Ne-apucăm de treabă imediat, dar erau lucruri de punctat, nu le puteam lăsa în aer și nici n-are rost să grăbim lucrurile. Cum ar spune Kyrigios, răbdare, tutun și ocazionala fată ușoară dacă ajungi prin Londra.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Serena Williams – Anastasija Sevastova: 6-3, 6-0
Dacă meciul ăsta se juca undeva într-o zi de marți, prin turul al treilea, am fi sărit peste el cum sare Beagle-ul peste masa de prânz. Dar fiind ditai semifinala cu Serena în ea, o să acordăm atenția cuvenită. Că deh, scrii, nu scrii, vremea cronicii trece. Scuze pentru mitocănia originară a acestei vorbe de duh, dar cam așa e.
Iar în meciul de azi-noapte, Sevastova nu i-a ajutat deloc pe cronicarii de pretutindeni. Ok, i-a ajutat pe cei leneși, care fac știri și titluri-trompetă, nu text de citit la metrou, cu rânjetul pe meclă.
Jucătoarea letonă are la îndemână un joc variat, pe care-l aplică constant și inteligent. Așa ar suna descrierea pe OLX dacă am vrea s-o închiriem pentru meciuri demonstrative. Dar adevărul este că Seva este mai mult de atât. Problemuța e că a dat peste o Serena aflată în super-sport mode. Sau, mai bine zis, în ”Am făcut un copil, habar n-ai tu cum a fost, meciul ăsta e briză de Costinești pentru mine” mode. Americanca, la fel ca multe jucătoare de vârsta ei, încearcă să facă enonomie de energie pe teren, iar pentru asta serviciul este esențial. Este, probabil, o greutate luată de pe corp, dar transferată pe psihic, pentru că nu poate fi ușor să știi că trebuie neapărat să servești bine pentru a fi competitiv. Dar azi noapte, la fel ca în întreg turneul, Serena a servit excelent. Nu doar ași și servicii nereturnabile, capitole unde l-ar surclasa și pe Rafa (o, nu, chiar ai spus asta?), dar și la procentaje. Apropo, în acel meci faimos cu Simona de la Singapore, cel din grupe, unde Simo i-a dat 6-0, mi-aduc aminte de o reacție interesantă a Serenei. Și-a irosit primul serviciu în fileu, apoi a remarcat doct: ”Fucking serve!”. Azi-noapte, Williams și-a câștigat punctele cu peste 50% pe ambele servicii, iar loviturile de pe forehand și backhand au ajutat-o să le închidă rapid și pe cele care se întorceau în teren cu ceva dobândă.
Embed from Getty Images
A fost un prim set în care Sevastova și-a permis foarte puțin luxul de a spera. Chiar mai puțin decât diaspora românească după ce intră în țară. Vedeți, omul din diaspora noastră are parte de acele câteva minute când, după ce este vămuit de domnul vameș la vama din Vama Veche, se bucură că este acasă. Și speră. Alea 3-4 minute în care soarele mângâie caroseria Golfului, două pisici grăsane ronțăie pe-acolo la o coadă de guvid, iar copilașii dorm pe bancheta din spate. Și își spune diasporeanul Gică: ”Băi, ia stai așa, că poate țara asta e mai ok decât am lăsat-o. Poate dacă trag tare și mă întorc…”. Dar atunci, ceva nostim se întâmplă: Golful incasează prima groapă sănătoasă din ultimele 12 luni. Pivoții crapă, bara de direcție face figuri dintr-o dată, copiii se trezesc speriați, iar din spate un cocalar cu numere de Bulgaria începe să claxoneze ca un descreierat care a uitat vinetele în cuptor. În momentul ăla, Gicuță al nostru, care trece prin asta în fecare an, de vreo 10 ani încoace, nu spune decât atât: ”A, da. Ok”. Trage aer adânc în piept și e mulțumit că tocmai a fost scutit, pentru a câta oară?, de corvoada de a mai spera ceva de la propria țară.
Embed from Getty Images
Dar să revenim la ale noastre, că vin alegerile și o să avem suficient timp să-i plângem și pe cei plecați, și pe noi. Așadar, Seva a sperat foarte puțin în setul întâi. A făcut break în primul game, și-a ținut serviciul în al doilea și părea că o să avem meci. Meci, nene! Dar Serena și-a somat chiar atunci toți demonii din Compton, a strâns din dinți și dusă a fost. Când spui ”Serena”, automat te gândești la autoritate și forță. Dar de când mă uit la ”The Handmaids Tale”… frate, parcă niciodată numele ăsta nu m-a intimidat mai tare.
Din păcate pentru spectatori, telespectatori și europenii care și-au pus ceasul să sune, setul doi al meciului s-a frânt imediat, ca tableta de Vitamina M în palma Sharapovei. Dar trebuie spus că oricare dintre noi ar fi avut probleme în a se concentra pe teren când de partea cealaltă a fileului adversarul este îmbrăcat ca o păpușă Barbie la prima ei lecție de balet. Nu-i cătăm scuze Anastasijei, că semifinale la US Open e oricum un super rezultat, dar pentru că în toți anii ăștia ne-am specializat, cu ajutorul lui Fed, Paire și Venus, în fashion-ul de tenis, e important să facem paradă de cunoștințele astea. Ok, poate nu-s chiar cunoștințe, de fapt. Poate că e doar o ușurință crescută cu care ne dăm cu părerea, dar asta e destul de aproape de know-how, corect?
Embed from Getty Images
Serena ajunge din nou într-o finala de Grand Slam. Este a noua la US Open, iar din astea nouă a câștigat șase. Deci, ca să rezumăm, femeia asta de obicei câștigă turneul atunci când îl joacă. A câștigat Grand Slam în timp ce era însărcinată (AO), iar acum are șansa să câștige unul și după ce a născut. Ăsta nu e un concurs, dar dacă ar fi, americanca l-ar câștiga. Mai are să câștige un Wimbledon cu mîna în gips și un Roland Garros cu Olympia în spinare. Ăsta Golden Slam, fraților!
Embed from Getty Images
Naomi Osaka – Madison Keys: 6-2, 6-4
Maddie a făcut finală, anul trecut, la US Open și nu i-a lipsit prea mult să-și apere puntele de atunci. Dar Naomi a fost Neomi azi-noapte. După ce că e deja cea mai tânără semifinalistă de slam de la Wozniacki încoace, iat-o acum făcând și finala. Inutil de spus, este prima japoneză într-un astfel de meci, ever. Stai și te holbezi la jocul ei așa cum se holba Sean Connery la manuscrisele alea, în ”Finding Forrester”. Doar că, în loc să te minunezi spunând ”16 ani…”, spui ”20 de ani…” și dai din cap ca prostul, că tu, la 20 de ani, o ardeai prin Club A și aveai restanță la Drept Civil.
Embed from Getty Images
Din păcate, și în semifinala asta a lipsit echilibrul. Nici nu voiam trei seturi, dar ceva acolo, să te țină pe marginea canapelei, chiar dacă ești trăsnit în aripă de somn. N-a fost cazul. În primul set, Naomi a servit așa cum ar trebui să servească și în finală, dacă vrea să aibă vreo șansă împotriva GOAT-ului. A făcut două break-uri în miezul acțiunii, iar apoi, cu plumb și rateuri în șoșoni, Keys nu a mai reușit să revină. Osaka a închis setul la 6-2, la a doua șansă cu care s-a întâlnit. De altfel, viteza și exactitatea la serviciu, acolo unde americanca face legea de obicei, a ridicat câteva sprâncene. Osaka a dominat și acolo și și-a făcut loc în setul doi cu un break.
Embed from Getty Images
Și când vorbește, și cînd joacă tenis, copila asta născută în regiunea Chūō-ku a orașului ce-i poartă nume dă semne că ar putea fi the real deal. Au mai fost și altele, desigur, cu Sloane, Kasatkina și vreo câteva la care ți-e mai mare dragul să te uiți, dar parcă Naomi are ceva în plus. Ce viitor are tenisul feminin la vârf! O asiatică de culoare, care vorbește calm, e frumoasă și are umor. Dacă s-ar nimeri într-un microbuz din orașul Voluntari, jumătate din vecinii mei ar chema poliția, iar cealaltă jumătate s-ar închina la ea cerând îndurare și pensii mai mari.
Embed from Getty Images
Ok, și urmează finala, acolo unde pândește anaconda cu o sută de titluri înghițite. Cea mai bună sportivă care a jucat vreodată sportul ăsta versus cea mai îndreptățită să-i ia locul, la un moment dat. Să fim sinceri și obiectivi. Dacă scenariul ăsta s-ar fi jucat la băieți, cu Federer jucând cu alde Chung în finală, am fi făcut voodooisime cu păpuși sud-coreene. Dar așa, pentru că Naomi e mai simpatică decât orice adolescent enervant din ATP, o să dăm niște acatiste la biserică pentru ea.
Embed from Getty Images
Albot/Jaziri – Melo/Kubot: 6-7, 6-3, 3-6
Nu e de-al nostru pe de-a-ntregul, dar îl cheamă Radu, vorbește românește și e simpatic, deci oricât de moldovean ar fi el, nu-l sărim, că nu se face. Radu Albot a mers până-n semifinalele unui Grand Slam, ceea ce este mare lucru și pentru profesioniștii de dublu, darămite pentru un jucător de pe locul 95 la simplu care, de obicei, nu trece de turul trei la turneele mari. Dar iată că Jaziri s-a dovedit un un partener solid, incapabil de nervi și reproș.
Deci nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește în ultima clipă pe tablou. Răducu și Jaziri probabil că au tot atâtea lucruri în comun câte am eu cu moștenitorii Stelei Popescu. Dar băieții știu tenis și se completează de minune. Și că tot vorbim de performanțe anterioare, în meciul de-aseară au reușit să le ia set unora care, împreună, au strâns vreo 4 titluri de Grand Slam câștigate și mai multe semifinale și finale decât are Thiem zile libere într-un an.
Embed from Getty Images
Albot & partner au pierdut primul set la tiebreak, după o dublă greșeală a lui Jaziri. Dubliștii au o toleranță mai ridicată la erori decât jucătorii de simplu, pentru că știu că totul se poate întoarce în favoarea lor rapid. Meciurile sunt echilibrate și intense, iar atuul cel mai important stă în felul în care reușești să rămâi conectat la meci în permanență, indiferent cât de repede se scurg punctele. Albot și Malek au împins meciul în decisiv, după ce au câștigat setul doi cu două break-uri făcute simetric, în al doilea și-n penultimul game.
Kubot și Meli Melo, însă, au jucat mult timp împreună și știu când și ce butoane să apese pentru acel mic avantaj care poate trasnforma ”of”-ul în ”come on”. Iar break-ul a venit până la urmă. Au convertit a doua minge de meci și sunt în finală, unde vor juca împotriva perechii Mike Bryan/Jack Sock. O pereche ciudată, care face performanță. Pe de-o parte, Sock n-a mai câștigat un meci la simplu de pe vremea guvernării Radu Vasile, deși în noiembrie 2017 se califica la Turneul Campionilor, unde-i bătea pe Zverev și Cilic. De partea cealaltă, Mike suferă pentru accidentarea fratelui Bob, dar suferă în liniște, câștigând tot, bietul de el.
Embed from Getty Images
Ca să concluzionăm, tenisul la dublu este un sport nemaipomenit. Eu însumi îl practic frecvent și pierd constant. Indiferent de partenerul cu care joc, pierd, deci e clar că e vina suprafeței de joc. Dar lăsând deoparte rezultatele, interesul în circuit este scăzut, iar boșii organizatori nu dau două cepe degerate pe chestia asta. Cu riscul de a deveni serioși chiar pe final, profit de faptul că site-ul lui Meșter face mai mult trafic decât Telekom Sport într-o zi bună și spun: bă, nu e ok!
Ce e de luat la bord de vineri seara până hăt, duminică dimineață:
Semifinalele băieților:
Rafa Nadal – Juan Martin del Potro
Novak Djokovic – Kei Nishikori
Iar dacă sunteți curioși pe cine mizăm în cadrilaterul ăsta ce dă pe-afară de skill și talent, vă zicem, nu ținem pentru noi:
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.
